Lumea celor care nu cuvîntă

– Păi, nu-mi daţi şi vinieta?
– Nu e nevoie, la ei e electronic. Prin control video... – îmi explică femeia de la ghişeu.
– Aha, da... – mă dau eu cunoscător, deşi nu pricep nimic.

Tot drumul m-am simţit urmărit şi am stat cu factura lîngă mine, ca să o arăt imediat dacă apare vreun poliţist să-mi spună că nu sînt în regulă. Mă gîndeam deja cum să-i explic faptul că eu am plătit, că poate am fost păcălit, dar că sînt o persoană de bună credinţă. Am formulat în minte chiar şi scenarii de negociere, poate şi un mic bacşiş, dacă o fi musai... Bineînţeles că nu a apărut nici un poliţist – şi chiar dacă nu aş fi fost în regulă, tot nu ar fi apărut, s-ar fi rezolvat tot „electronic“, căci ăsta e tot şpilul!

Mi-am dat seama că spre asta tind şi toate servicii noastre casnice care, din acest punct de vedere, sînt încă departe de a funcţiona cum trebuie, dar care ne transformă încet în nişte coduri şi tranzacţii virtuale între conturi, din care persoana noastră – şi drăguţul de „om de la ghişeu“ – dispar în cele din urmă. Şi eu cu cine mă mai cert dacă nu pricep de ce mi-au luat atîţia bani pe telefon sau lumină? – mă revolt eu premonitoriu şi răspuns nu găsesc...

Îmi trec apoi prin minte diverse discuţii avute cu unii şi cu alţii despre bănci şi problemele lor, din care nu am reţinut mai nimic pe considerent că oricum nu mă privesc. Ţin însă minte că cineva mi-a spus, la un moment dat, că activitatea de simplă manipulare a cash-ului constituie aproape 10% (sau cam aşa ceva...) din cheltuielile unei bănci – ceea ce mi s-a părut într-adevăr uriaş. Drept care este normal ca băncile să încerce să cadă de acord să elimine aceste cheltuieli – şi deci implicit oamenii care consumă timp şi bani cu număratul şi transportatul banilor. Altcineva mi-a calculat apoi cît pierd lanţurile de supermarketuri cu plata prin card, care oricum e pe cale să înlocuiască banii lichizi: cîteva secunde. Doar că aceste secunde înmulţite cu cîteva sute de milioane de cumpărători de-a lungul şi de-a latul lumii dau din nou cifre astronomice. Aşa că şi asta trebuie eliminat. Încep astfel să întrezăresc ceva despre menirea acelui device electronic despre care am auzit cîte ceva, care va fi implantat probabil în acel obiect indispensabil care a devenit mobilul şi care va prelua toate tranzacţiile noastre, de la plata transportului în comun sau cumpăratul ziarului de la colţ, pînă la împrumuturi între prieteni sau credite la bănci. Totul printr-o „recunoaştere“ electronică directă şi instantanee între device-ul meu şi device-ul lor. Tot aşa, instituţiile abilitate vor afla tot ce au nevoie să ştie de la mine, fără a mai pierde timpul ca să mă întrebe cine sînt ce vreau de la viaţă: cuvintele sînt şi ele consumatoare de timp...O serie de alte informaţii şi amintiri încep să mi se învălmăşească în cap, pentru ca în final să se lege într-o imagine neliniştitoare: relaţiile umane costă. Aşa că trebuiesc eliminate! Iar băncile, care sînt primele interesate în această eficientizare, vor face totul ca să o realizeze...

Îmi trec prin minte imediat şi alte „bănci“, de la cele de spermă la cele de organe, trecînd prin cele de celule stem, care sînt deja prelevate la naşterea copiilor noştri. Cîte relaţii umane încurcate pot ele să eludeze deja!... Mă întorc apoi la ceea ce a devenit deja viaţa noastră cotidiană – mă rog, mai ales a celor mai tineri: Internetul şi comunităţile virtuale, tot ceea ce specialiştii numesc deja, de ceva vreme, „tehno-relaţii“, în care personalitatea individuală dispare în spatele codului virtual şi poate să intre şi să iasă din relaţie printr-un simplu click.

Nu-i acelaşi lucru, desigur, şi lucrurile sînt mult mai complicate. Dar în spatele lor se întrevede deja destul de clar o nouă fază a raţionalităţii birocratice propovăduite de Max Weber cu multe decenii în urmă. Birocratul perfect era deja o persoană generică, un personaj anonim în spatele unui smile profesional, oricînd transferabil şi înlocuibil cu alt personaj la fel de generic. Idealul actual al birocraţiei, în sensul ei profund de „raţionalitate“ organizaţională, merge însă mai departe şi devine propria sa dispariţie: o birocraţie perfectă este o birocraţie invizibilă, care dispare cu desăvîrşire în spatele unor tranzacţionări anonime perfect funcţionale şi controlate tehnic. Odată cu ea, şi beneficiarii birocraţiei trebuie să-şi lase psihologia proprie la garderoba intimităţii.

Cînd m-am întors în ţară, primul drum a fost la magazinul din colţ. Am cerut un pachet de ţigări „pe datorie“, deşi aveam banii necesari la mine. Dar aşa ştiam măcar că va trebui să mă întorc să dau banii şi să mai schimb şi eu o vorbă cu nea Costel, patronul magazinului.