Sub Arini

Doamnei dr. Rodica Munteanu 

 „Sub Arini“ – aşa se numeşte un parc dinspre marginea Sibiului, vechi de peste o sută cincizeci de ani. E un loc celebru al oraşului, cu douăzeci şi două de hectare de pajişti, denivelări pitoreşti, arbori spectaculoşi, uneori exotici, inevitabile locuri de agrement, terase, cîini şi oameni. De curînd, primăria i-a adăugat o pistă roz-brună pentru biciclete, de-a lungul unui stadion de fotbal mai curînd ornamental. Parcul în sine are un „ce“ inconfundabil, datorat probabil inginerului sas care l-a proiectat la jumătatea secolului al XIX-lea. Dar ceea ce vezi dacă te plimbi prin el a devenit nespecific: e colecţia de portrete, mici întîmplări de iarbă verde, sport duminical şi relaxare orăşenească cu care te poţi întîlni în orice parc de la noi şi, probabil, de aiurea. Cu singura deosebire că aici, la Sibiu, sînt mai puţine deşeuri uitate pe sub bănci sau în tufişuri şi, parcă, mai puţină gălăgie regăţeană. (Sibiul rămîne, totuşi, distinct de agitaţia provincială a „sudiştilor“.) O figură inconturnabilă sub arini este „atletul“ de ocazie. Trece asudat pe lîngă tine, fanatic al jogging-ului, vizibil nefericit, hăituit de fantasma unei longevităţi abstracte, de mitul sănătăţii perpetue şi al efortului izbăvitor. Mai nou, are în urechi firul unui mic emiţător de muzică, ustensilă romantică, menită să adauge utilului antipatic plăcutul unei evaziuni ritmice. Rareori foarte tînăr, alergătorul e o sinteză de pîntec şi emaciere. Traversează parcul ca un funcţionar al fitness-ului, visînd, oarecum culpabil, la „destinderea“ de după, de fapt o prăbuşire printre beri, ciorbe şi moţăieli, compensată de sentimentul datoriei împlinite. 

Personaje ubicui sînt bunicii, puşi de părinţi să trebăluiască grijuliu, „la aer“, în jurul nepotului. În sufletul şi pe chipul lor se dă o luptă surdă (şi mută) între tandreţea faţă de progenitura de-alături şi dezesperarea statutului de pensionar, trimis la „munca de jos“. Cînd vag adormiţi, cînd îmboldiţi de obscure refulări pedagogice, bunicii reuşesc, de regulă, să-şi plictisească „clienţii“ pînă la exasperare: îi urmăresc tenace cu cîte un pufuleţ în mînă, îi îmbracă şi îi dezbracă protector, după cum le e frig sau cald lor înşile, le împing tricicletele de la spate, cerîndu-le, insistent, să dea din picioare, le cîntă fals sau le ţin discursuri edificatoare. Copiii au, de obicei, o mină absentă: nu înţeleg de ce tot acest tapaj ar trebui să-i amuze, de ce nu sînt lăsaţi în pace şi, mai ales, de ce bunicii sînt atît de puţin ascultători şi fac numai ce le trece prin cap. 

Mai există şi doamne (şi domni) care îşi plimbă, cuminţi, cîinele sau soţul (respectiv nevasta), tandemuri de bătrîni „disponibilizaţi“, care detestă „lumea de azi“, deapănă amintiri glorioase sau şugubeţe şi, eventual, joacă table; mai există şi doi-trei cerşetori, îmbrăcaţi în pufoaice năclăite, chiar dacă afară sînt treizeci de grade, prietene de o viaţă care vorbesc neîncetat şi se prefac că ascultă cu mare interes discursul celeilalte, tinere cupluri neobişnuit de tăcute, fete care îşi fac mărturisiri intime, băieţi care se dau mari, cîini nedumeriţi, patine pe rotile, grădini de vară şi, din ce în ce mai des, inşi în pantaloni scurţi, fără cămaşă ori maieu, etalînd, cu legănări suverane, burţi ofensive şi moi. 

Pe pista pentru biciclişti, din loc în loc, e imprimată adresa, indescifrabilă, a unui site, deasupra căreia scrie: „Fă bani!“. Pietonii plimbăreţi şi bicicliştii trec, impasibili, peste lucrativul înscris. De jur împrejur, toată lumea se relaxează, fericită să nu facă nimic.