Ghepardul

M-am întîlnit deunăzi cu un coleg din Universitate, faimos pentru devotamentul său în munca de cercetare. Ani de zile s-a închis prin biblioteci, refuzînd obstinat orice distragere de la complicatele lui investigaţii academice. O asemenea „distragere“ (respinsă convulsiv, ca într-un straniu ritual exorcizant) a fost, se înţelege, munca administrativă. Deşi o tentaţie pentru mulţi universitari – datorită perspectivelor de vizibilitate pe care le oferă –, funcţiile de orice fel nu l-au tentat deloc, în trecut, pe amicul meu. Dimpotrivă, a fugit de ele cu o înverşunare aproape patologică, strigînd mereu, cînd „pericolul“ electoral se contura la orizont: „Pe mine şef (de colectiv, departament etc.) mă veţi putea face doar mort. Împăiat, da, sînt de acord să mă aşezaţi pe fotoliul de Decan, tot aşa cum spaniolii l-au pus pe Cid, îmbălsămat, în şaua calului, pentru a-i mai speria o dată pe mauri.“ Acum, poate că vă întrebaţi, justificat, de ce ar fi vrut lumea atît de mult ca Nicu (numele, să spunem, vechiului meu prieten şi coleg) să le fie şef? Este el cu adevărat un personaj strivitor de charismatic, un potenţial lider epocal? N-aş merge pînă acolo. Nicu rămîne un ins, în aparenţă, banal, cu un comportament public, observam mai devreme, mai degrabă auster. Totuşi, se ştie, oamenii s-au cam săturat, inclusiv în Universitate, de marile „profiluri“ de conducători, preferînd indivizii serioşi, cu garanţia eticii profesionale la vedere. Or, aici Nicu era imbatabil. Trăia doar pentru muncă şi nimeni nu-l ştia să fi făcut vreun compromis în viaţa sa. Nici roboţii japonezi nu ar fi reuşit să-l învingă la precizie şi intransigenţă.

De aceea, ani la rînd, în preajma alegerilor, amicul meu devenea parcă mai ursuz şi mai izolat ca oricînd. Se strecura ca o potîrniche pe culoarele facultăţilor, căutînd drumurile cele mai scurte spre amfiteatre ori biblioteci. Dacă un nefericit de coleg, altfel bine intenţionat şi afabil, zărindu-l, îl acosta cu întrebarea neinspirată – „Nicule, tu nu vrei să candidezi, mă, anul ăsta, că ar fi nevoie de cineva integru, zău aşa, bătrîne?“ –, se trezea cu un Nicu malefic, arucîndu-i priviri ucigaşe, în timp ce se îndepărta, tăcut şi grăbit, cu degetul mijlociu de la mîna dreaptă ridicat, obscen, în sus, după regulile comunicării gestuale dintre şoferi, în traficul aglomerat. Interlocutorul stătea năucit, minute bune, în mijlocul coridorului, după care pleca abătut, gîndindu-se, convins, la faptul că activitatea didactică trebuie neapărat consiliată psihologic şi că tatăl lui, ţăran pozitiv, avusese dreptate cînd, în tinereţe, după ce ajunsese student la Iaşi, îi spusese cu o anume mîhnire: „Băi, băiete, să nu uiţi niciodată că mai bine-i să fii măgar sănătos decît savant ofticos!“. Înţelept moşul, orice s-ar zice. Problema e că episoadele de acest tip au devenit numeroase şi tot mai multă lume începuse să-l evite pe Nicu. Îşi repetau cu toţii zicala cu savantul ofticos şi îl lăsau, liniştit, în fobia lui faţă de administraţie. Pentru ei, omul nostru se încadra perfect în tipologia geniului neînţeles, a cărui singură misiune pămîntească trebuia să fie inegalabilul opus magnum. Se consolaseră cu ideea că nimeni nu este de neînlocuit şi că, la urma urmelor, în România de azi, chiar şi un Cid împăiat, pe scaunul de Decan, nu ar fi ceva complet improbabil.

Şi, totuşi, un lucru de neimaginat s-a întîmplat în ultimii trei ani şi, prin urmare, întîlnindu-l pe Nicu, m-am oprit în faţa lui cu o expresie, sînt convins, plină de stupoare. Candidase, în ultimele alegeri, la absolut toate funcţiile de conducere, disponibile în procesul electoral. Eşuase lamentabil, primind numai un vot – al lui însuşi. Se pare că unii nu putuseră trece peste degetele arătate, cu generozitate, de Nicu, de-a lungul timpului, prin diverse colţuri ale venerabilei noastre instituţii, iar alţii nu mai erau convinşi că ostilul savant ar putea fi o opţiune (şi) în leadership. Aşa că l-au respins ei de data aceasta, cu aceeaşi înverşunare cu care îi refuzase şi el, la rîndul său, în trecut. Nu m-am putut abţine şi l-am întrebat direct, asumîndu-mi, cu bărbăţie, eventualitatea unui deget proptit, cu insolenţă, în ochi: „Nicule, omule, ce-ai păţit de-ai candidat, mai abitir ca Geoană, la toate funcţiile posibile şi imposibile?“. Spre surprinderea mea, Nicu s-a oprit docil şi a răspuns cu tristeţe: „Bătrîne, am văzut un documentar pe Discovery care mi-a produs o epifanie teribilă. Întreaga mea concepţie existenţială s-a schimbat atunci brutal. Ascultă şi tu. Nişte gheparzi au fost părăsiţi de felina-mamă la maturitate. Crescuseră şi era timpul să devină independenţi. În primele zile, comportamentul lor a fost sfîşietor. Plîngeau precum puii abandonaţi (deşi ajunseseră ditamai fiarele) şi au căzut aproape în inaniţie. Apoi, au încercat să vîneze. Nimic, habar n-aveau să pună jos o antilopă gnu. Într-o zi, ceva îngrozitor s-a petrecut.“

Am continuat să ascult cu răsuflarea tăiată: „A apărut o herghelie de zebre, iar gheparzii au atacat disperat. Văzîndu-i, zebrele au intrat într-o panică de nedescris, se călcau în picioare, mugeau infernal. În condiţii normale, ar fi fost victime sigure pentru orice felină, fie ea şi muribundă. Ăştia, nimic. Alergau ca proştii, fără să apuce ceva. Deodată, zebrele s-au oprit. Îşi dăduseră seama că, în ciuda aparenţelor, aveau de-a face, psihologic, cu pui, şi nu cu gheparzi adevăraţi. Am asistat la un tablou deplorabil. Trei gheparzi vînjoşi, cu limbile ieşite de un cot afară, erau priviţi sfidător, de-a dreptul ironic, de o gaşcă obraznică de zebre. Bătrîne, eu sînt gheparzii ăia. Toată viaţa mea am fost. Am gîndit ca un ghepard, am creat ca un ghepard şi am fost aşteptat să mă manifest, în sfîrşit, ca un ghepard. Treptat însă, văzîndu-mă că alerg nătîng, fără să înhaţ vreo beregată, zebrele au început să mă dispreţuiască. Mi-a ajuns cuţitul la os. M-am săturat de zebrele sfidătoare din catedră, din secretariate şi contabilităţi, din decanate şi facultăţi, din amfiteatre şi casierii. Vreau să fiu tratat ca un ghepard, vreau să apuc grumazul cabalin ca un ghepard, e dreptul meu natural, e menirea mea... Uite, par exemple, o vezi pe domnişorica asta? I-am condus şi licenţa, şi dizertaţia, iar acum trece indiferentă pe lîngă mine, cu aer de zebră blazată. Aşa mă privesc toţi. Zebre pe stradă, zebre la şcoală, zebre pe creierul meu. Zebre pretutindeni. Sarcastice, superioare, răutăcioase, arogante, ticăloase, duplicitare, mizerabile, ipocrite zebre. Trebuie să înşfac una cu orice preţ“, urlă Nicu, mişcîndu-se iute, ca sub furnicătura unui frison.

M-am retras doi paşi, complet bulversat. Fără să raţionez prea mult, am mîrîit uşor, dezvelindu-mi colţii cu solidaritate ghepărdească. Numai zebră sfidătoare n-aş fi vrut să par în acel moment.

Foto: Lucian Muntean