Nimic despre barbarie

Am să mă abţin cît pot de tare şi n-am să povestesc aici despre geamurile termopan care împlinesc azi, în mod sublim, estetica unor mînăstiri româneşti construite acum cîteva sute de ani. N-am să povestesc nici despre ororile de marmură care înlocuiesc, pentru că „sînt mai frumoase“, lespezile de piatră pe care călcau domnitorii, odinioară, în aceleaşi mînăstiri. Şi n-am să scot o vorbă nici despre felul delirant în care arată sutele de biserici apărute prin cartiere, prin sate şi comune, în ultimii ani de entuziasm ortodox. Cu mare greutate, am să mă abţin să relatez şi povestea unei eleve care, pentru că era îmbrăcată în negru şi pentru că asculta Led Zeppelin, Iron Maiden şi Metallica, a fost ridicată în picioare la ora de religie şi arătată întregii clase, să vadă bieţii colegi cum arată o satanistă care va arde în flăcările iadului. Pentru că aşa le-a spus domnul profesor de religie, că cine ascultă muzică rock e satanist şi e condamnat de la bun început, fără posibilitate de scăpare, la cazanul cu smoală în care îşi ispăseşc păcatele, pentru vecie, marii păcătoşi. La fel de bine, n-o să povestesc nici despre copiii care refuză să intre şi să viziteze un monument arhitectonic al catolicismului, la Milano, la Paris, la Köln, sau prin alte părţi ale lumii, pentru că dom’ profesor de religie le-a spus că e mare păcat, că nu e voie să intri în bisericile altora, care nu sînt ortodocşi. Mă-ntreb şi eu, ca prostu’ satului, de ce-o fi voie să rupem bilete pe la mînăstirile noastre, monumente istorice ale ortodoxiei, pentru nemţi, italieni, francezi, care vin să viziteze locurile astea. Nu e păcat să intre în bisericile noastre nişte indivizi catolici care s-au abătut de la dreapta credinţă? Sigur că n-am să povestesc nici despre felul în care, pentru a obţine linişte sufletească şi alinare, unii dintre compatrioţii noştri se calcă în picioare, cînd vor să ia apă sfinţită şi să atingă moaşte sfinte la mari sărbători. La fel de bine, sînt de nepovestit imaginile filmate cu camera ascunsă, arătînd cum se mai cotizează uneori, pe ici, pe colo, ca să devii preot şi să prinzi o parohie bună.

Am să povestesc însă, fără să-i dau numele, despre un preot care îşi riscă serviciul în fiecare zi, tocmai pentru că are credinţa că ceea ce face nu e meserie, ci vocaţie pură. Un om nesofisticat care salvează credinţa, în anonimat, zi de zi, prin ceea ce face pentru enoriaşii bisericii la care slujeşte. Ca să nu dau prea multe amănunte şi ca să nu-i fac probleme, că aşa se întîmplă uneori, la noi, în dreapta credinţă, am să relatez doar un episod pe care l-am trăit pe propria-mi piele, zbîrlită de emoţie. Preotul le-a spus credicioşilor, la un moment dat, că îşi asumă răspunderea în faţa Domnului, că ia asupra sa un păcat. Păcatul de a nu-i afurisi şi de a-i accepta la împărtăşanie, chiar dacă unii dintre ei au mîncat alimente nepermise în post. Aşezarea unde s-a petrecut povestea asta e un loc în care se trăieşte foarte greu, unde se bea mult şi unde violenţa domestică e verde ca bradul, de-a lungul întregului an. Preotul le-a spus însă că cere ceva în schimb, pentru păcatul ăsta pe care şi-l asumă. Într-un moment de mare emoţie, cu biserica plină ochi de lume, le-a spus bărbaţilor că ceea ce le cere în schimb e să nu-şi mai bată, să nu-şi mai maltrateze, în nici un fel, nevestele şi copiii. Că în momentul ăla, condiţia obligatorie pentru a primi împărtăşania era o liniştire a sufletelor şi a atmosferei din familii. Într-un loc în care se trăieşte de pe o zi pe alta, în care copiii sînt supuşi unor lipsuri incredibile, în care femeile sînt bătute cu program zilnic, preotul acesta şi-a asumat răspunderea de a face ceva necanonic, pentru a începe o construcţie a binelui în sufletele enoriaşilor de la biserica sa. E un om la fel de sărac, ca şi cei pe care îi păstoreşte, un om care şi-a asumat o misiune, în spiritul credinţei care îi luminează viaţa, luînd asupra sa păcatul unei grele derogări. Mai sînt şi alţii ca el. Nu sînt tocmai puţini preoţii ortodocşi care simt ce se întîmplă în jurul lor, care îşi asumă vocaţii, nu meserii, şi care salvează, neştiuţi de nimeni, prin locurile în care slujesc, esenţa credinţei pe care au îmbrăţişat-o.

Tocmai pentru că există aceşti oameni, n-am să povestesc nici despre felul, atît de direct, în care un preot ortodox a anunţat, în presă, că nou-născuţii pieriţi în urma incendiului de la Maternitatea Giuleşti, nefiind botezaţi, nu pot fi înmormîntaţi decît cu o slujbă de consolare pentru părinţi. N-au apucat să fie creştini, prin urmare nu pot primi o slujbă creştinească de înmormîntare. Pe ce lume trăim? În ce ţară ne ducem zilele? În ce mijlocitori ai relaţiei cu Dumnezeu avem încredere? Cine să vină să le spună că ei sînt, sau ar trebui să fie păstrătorii ultimei căi de acces spre un licăr de speranţă sau de alinare? Cum e posibil ca un preot să se comporte, în cazul morţii unui nou-născut, într-un incendiu, ca o firmă de asigurări care speculează lipsa unei clauze dintr-un contract? Sînt momente în care Biserica Ortodoxă, spre deosebire de guverne, preşedinţi, instituţii publice, ar trebui să creeze măcar aparenţa unui interes, dacă nu o solidaritate profundă cu credincioşii săi. Formula unei derogări ar trebui să fie subiectul unei dezbateri de urgenţă în sînul Bisericii, nu spălarea pe mîini, prin comunicatul sec, în limbaj de politruc, şi păstrarea cu orice chip a zidului dogmei. Pentru că prelaţii Bisericii Ortodoxe ar trebui să înţeleagă că, pe zi ce trece, superstiţia şi barbaria se lăţesc, iar trăirea religioasă se retrage în biblioteci sau în locuri pustii. Datoria Bisericii nu e să asigure confortul de lux al bibliotecii sau opulenţa pustietăţii, ci e lupta cu răul din lume.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.