Texte comentate
"Cu cît turma este mai turmă, cu atît păstorul este mai singur. Trebuie ca, din cînd în cînd, o oaie să se rătăcească pentru ca o singurătate să vină să vorbească singurătăţii lui.“ (Gustave Thibon, Ignoranţa înstelată, Humanitas, 2003, p. 233
Nu este suficient să te aliniezi. Trebuie să te aliniezi păstrîndu-ţi, intactă, singurătatea. Alinierea fertilă, autentică, liberă cade în disciplină anonimă, în spirit gregar, dacă nu lasă mereu deschisă perspectiva evadării, a desprinderii. Dacă nu-şi menajează potenţialul de nealiniere. Orice comunitate trăieşte, cu alte cuvinte, din riscul constant, asumat clipă de clipă, al disoluţiei, din capacitatea ei de a ţine în frîu, fără să-l anuleze, instinctul rătăcirii. O comunitate din metabolismul căreia acest risc a fost definitiv evacuat devine un conglomerat mineral, cadavrul unei solidarităţi factice. Comunitatea mişcătoare, vie, policromă, comunitatea adevărată (nu cea instituită prin dictat ideologic sau prin şantaj intelectual) e comunitatea întemeiată pe ipoteza fiului risipitor: o comunitate din care poţi pleca şi la care te poţi întoarce. În mod paradoxal, conducătorul comunităţii nu are decît de cîştigat de pe urma „disidenţilor“ ei. Abia în contact cu tendinţele „apodemice“, adică centrifugale, ale subordonaţilor săi, el devine necesar şi legitim. E ceea ce nu înţelege autoritarismul, mereu preocupat de egalizarea reacţiilor, de extirparea oricărei specii de singurătate. Adică a oricărei manifestări de viaţă interioară. Se preferă solidarităţii înregimentarea. Şi se defineşte loialitatea drept supunere oarbă.
În plan teologic, nu există comunitate şi comuniune (adică „praznic“ cu tăierea viţelului celui gras) decît în corelaţie cu recuperarea unei transgresiuni, cu învierea unui mort. Altfel spus, alinierea – îndeobşte mută, inexpresivă, previzibilă – are nevoie, din cînd în cînd, de volubilitatea oii rătăcite. Virtutea e statuară, cu riscul de a fi împietrire. Păcatul e epic, cu riscul de a cădea în derizoriu şi anecdotic. Fratele fiului risipitor e de o incoloră conformitate. Fiul risipitor are ce povesti şi ce regreta.
* „Două soiuri de fiinţe pe care nu le pot suporta: cei care nu-l caută pe Dumnezeu şi cei care-şi imaginează că l-au găsit.“ (Gustave Thibon, Ignoranţa înstelată, Humanitas, 2003, p. 25)
E vorba, s-ar zice, de două soiuri de „cuminţenie“: cuminţenia raţiunii, care decide că n-are sens să persişti în inevidenţă, să cauţi ceea ce e de negăsit, să întîrzii într-un exerciţiu desuet, în conflict cu ştiinţa şi cu modernitatea. Şi cuminţenia spiritului, gata să se instaleze în confortul unei soluţii încremenite, fără penumbre şi fără evoluţie. Două forme de suficienţă cu manifestări neaşteptat de asemănătoare: ambele încetează să-şi mai pună întrebări. Ambele ştiu. Deosebirea ar fi că cei dintîi transformă încrederea în ştiinţă într-un fel de religie, în vreme ce reprezentanţii celei de-a doua categorii transformă credinţa într-o versiune a ştiinţei şi o trăiesc ca atare, înlocuind interogaţia vie cu o certitudine de beton. Şi unii şi ceilalţi abandonează, mai mult sau mai puţin programatic, condiţia căutării. Brutal spus, avem de-a face cu două tipuri de sminteală, adică de intoxicaţie intelectuală: unii sînt intoxicaţi de contingenţe, alţii de angelism. Unii stau de dimineaţa pînă seara cu nasu-n brazdă, alţii se îneacă în cer, ca într-o zeamă străvezie, fără gust şi fără articulaţii. Două specii de prostie roză, semnalînd prezenţa unor inşi care au renunţat să mai respire prin plămînii proprii, şi au trecut, euforici, „pe aparate“. O dublă victorie a unei presupoziţii vicioase: presupoziţia că tot ce este legat de viaţa spirituală e, strict, treaba lui Dumnezeu. El trebuie să mă caute şi să mă convingă, iar dacă m-a găsit, am, fără efort, de-aici înainte, o strapontină, ba chiar o lojă, în rai. Şi într-un caz şi într-altul, eu personal nu am nimic de făcut. N-am nimic de căutat, n-am nimic de pus la îndoială. Mă bucur că m-am întîlnit! Mă bucur să mă dizolv în lumina uscată a Saharei proprii.
