Muzeul dictaturii vs muzeul comunismului

În sfîrşit! – mi-am zis eu cînd am fost invitat de către Institutul Român de Istorie Recentă la o şcoală de vară cu această temă. În sfîrşit cineva evocă această temă sensibilă sub semnul unei alternative, al unei minime diversităţi posibile de unghiuri de abordare şi reflecţie. Iar discuţiile născute cu această ocazie între participanţi au fost pe măsura aşteptărilor. 

De cele mai multe ori cînd se pune problema unui „muzeu al comunismului“, discuţia se poartă în jurul... necesităţii de a-l face: „este pur şi simplu scandalos ca la 15 ani de la năruirea acestui sistem să nu avem un asemenea loc de memorie“ – se revolta Vladimir Tismăneanu în urmă cu cinci ani. Au mai trecut cinci ani, şi încă nu avem. Mai grav este însă, mi se pare, că nu avem încă nici o gîndire asupra menirii unui asemenea „loc de memorie“, ca şi cum aceasta ar fi de la sine înţeleasă. 

Întrebarea de ce? nu numai că nu se pune, dar este percepută, implicit sau explicit, ca fiind de-a dreptul reacţionară. Or, răspunsurile la această întrebare sînt multiple: ca să nu se mai întîmple, ca să înţelegem cum a fost posibil, ca să ne amintim victimele şi/sau călăii, ca să înţelegem mai bine mecanismele dictaturilor, oricare ar fi acestea, sau pur şi simplu ca să nu uităm această perioadă dramatică a istoriei noastre... Nu toate sînt echivalente şi fiecare are sens în funcţie de un proiect sau altul de societate. Altfel spus, ca întotdeauna, memoria (şi uitarea...) trecutului se află în slujba valorilor prezentului şi se înscrie într-un discurs identitar: „memoria instituţionalizată ajunge întotdeauna pe făgaşul identităţii“ – spunea un specialist în memorie socială. 

Dar care este actualmente acest „discurs identitar“ sau măcar care sînt variantele sale mai coerente şi consecvente? Este greu de spus, dar pot fi identificate cîteva leit-motive în politicile curente de numire, în „viaţa socială a cuvintelor“ sub care ne reprezentăm pe noi înşine.

Unul dintre cele mai puternice astfel de cuvinte a fost tranziţia, prin care ne-am perceput cu entuziasm ca o societate pe cale să se întoarcă pe drumul cel bun al capitalismului, democraţiei şi economiei de piaţă, pe scurt, al modernităţii întrerupte de către comunism (căci majoritatea elitelor noastre consideră că perioada comunistă nu aparţine modernităţii europene şi nu a produs nici o formă de modernizare, pentru simplul motiv că aceasta a fost impusă cu forţa, ca şi cum alfabetizarea, industrializarea sau urbanizarea ar fi fost pretutindeni în altă parte pohta ce-au pohtit-o societăţile ţărăneşti, adică principalul obiect – şi nu subiect! – al politicilor de modernizare). După ce am „revenit“ în Europa, entuziasmul a început să mai scadă... Cel mai semnificativ termen a devenit astfel post-comunism. Sîntem, adică, o societate post-comunistă, care ne-am rupt de comunism... dar încă nu de tot. Nu o societate post-socialistă însă, aşa cum spune majoritatea specialiştilor occidentali! 

Cuvintele nu sînt niciodată inocente, cu sau fără Freud, iar preferinţa inconştientă dar perseverentă pentru post-comunism în loc de post-socialism este cît se poate de simptomatică. Simplificînd la maxim, post-comunism are ca referent regimul politic, în timp ce post-socialism se raportează la societatea din acea perioadă. Altfel spus, aceasta te duce cu gîndul la tot ceea ce au făcut partidul comunist şi nomenclatura sa, în primul caz, şi mai degrabă la cum au trăit oamenii, în general, în al doilea caz. Mai departe, identificarea cu post-comunismul este însoţită, de regulă, de o atitudine morală anti-comunistă de condamnare şi respingere a perioadei comuniste, care poate merge pînă la considerarea ei ca „o perioadă care a dus la întîrzierea istoriei noastre cu cîteva decenii“ – cum se exprimă Declaraţia de condamnare a comunismului în România (în treacăt fie spus, mă întreb cum poate să „întîrzie“ istoria?). Pe de altă parte, plasarea sub semnul post-socialismului favorizează o abordare mai mult sau mai puţin sociologică de înţelegere (ceea ce nu înseamnă acceptare!) a acelei perioade. În final, aceste două perspective complementare vor naşte şi două muzee diferite. 

În primul caz, cel care constituie trendul dominant în România, memoria comunismului ar lua forma unui „memorial al durerii“, a unui „Muzeu al Terorii Comuniste în România“ – cum propunea Vladimir Tismăneanu – un „loc al memoriei“ care îşi va propune să păstreze vie amintirea victimelor şi călăilor comunismului. Al comunismului românesc, nu al „victimelor tuturor regimurilor totalitare“ din Europa secolului XX, aşa cum propune Declaraţia de la Praga din 2008 şi cum au încercat vecinii noştri maghiari, de pildă. 

În cealaltă variantă, comunismul ar face obiectul unui „muzeu de societate“, prezentînd deci comunismul ca societate şi viaţa curentă în această societate, cu scopul de a o face comprehensibilă de către public, oricare ar fi acesta. Din această perspectivă, „mult mai important şi util, inclusiv la nivelul terapiei post-comuniste, este identificarea mecanismelor care au produs aceste transformări nefaste. La urma urmelor, însăşi construcţia democratică de după 1989 este profund afectată dacă nu ştim cum a fost posibil opusul ei absolut“ (Radu Preda). Iar comunismul a fost posibil şi a rezistat prin ansamblul oamenilor care au participat într-un fel sau altul la el şi prin modul în care s-a instalat în viaţa lor cotidiană, nu doar prin victimele şi călăii săi, oricît de mulţi ar fi fost şi unii, şi alţii. 

Acestea ar fi doar expresiile extreme ale unei diversităţi de rosturi ale unui „muzeu al comunismului“, diversitate din care am putea – şi ar trebui – să alegem varianta potrivită dacă am şti ce vrem. Dar ştim ce vrem?...