Despre o anume majoritate

În memoria colectivă a societăţii americane, termenul „majoritate tăcută“ este legat, imediat, de Richard Nixon. În noiembrie 1969, în faţa unui val de mari demonstraţii împotriva războiului din Vietnam, zgomotoase şi, adesea, nervoase, preşedintele Nixon a cerut, într-un discurs patetic, susţinerea majorităţii tăcute (silent majority). În fond, Nixon observase că, deşi manifestaţiile cu care se confrunta adunau zeci sau chiar sute de mii de oameni, deşi media reflecta copios aceste acţiuni şi dădea impresia că întreaga societate se exprimă astfel, deşi discursul public era cu totul dominat de vocile care susţineau mesajul acestor manifestaţii, societatea americană era cu mult mai vastă în opţiuni. După Nixon, mulţi politicieni mai mici sau mai mari, din America sau de aiurea, s-au referit în discursul lor la majoritatea tăcută. Plecînd de la evidenţa că ea există, propun o rapidă incursiune spre majoritatea tăcută din România de azi, fără a avea pretenţia că cele cîteva rînduri care vor urma îi conturează perfect chipul. 

Să începem cu ceea ce majoritatea tăcută nu este. Întîi, majoritatea tăcută nu este o majoritate neimplicată şi, cu atît mai mult, nu este o majoritate dezinteresată ori, mai grav, socialmente autistă. Dimpotrivă. Iar cea mai bună dovadă este tocmai faptul că politicienii i se adresează. În al doilea rînd, majoritatea tăcută nu este o majoritate morală. Dacă admitem că, în exerciţiul principiilor morale imuabile, o colectivitate aproximează în funcţie de o grămadă de factori de conjunctură şi că ceea ce înţelege acea colectivitate prin „bine“ este rezultatul unei înţelegeri majoritare tradusă constant în atitudini, atunci binele pe care acea colectivitate, în majoritatea ei, îl practică nu are legătură cu sfera majorităţii tăcute. În majoritatea tăcută găseşti fel de fel de oameni, cît se poate de diferiţi în privinţa felului în care înţeleg şi practică etica. În fine, majoritatea tăcută nu este deloc o majoritate electorală, deşi mulţi politicieni îşi pot prea lesne imagina acest lucru. Majoritatea tăcută este, pur şi simplu, majoritatea oamenilor ale căror voci nu se aud deloc în spaţiul public. Asta nu înseamnă că opiniile lor nu sînt exprimate de unii dintre cei care se aud şi se văd. Într-o oarecare măsură, majoritatea tăcută este reprezentată pe scena publică. Interesantă a fost, întotdeauna, acea parte a majorităţii tăcute care nu se recunoaşte în nimic din ceea ce se petrece în văzul tuturor. După părerea mea, această parte a majorităţii tăcute nu este atît de consistentă pe cît pare unora, mai ales acelora complet nemulţumiţi de orice discurs astăzi audibil. 

Mă uit în jur. Aglomeraţie, zgomot, agitaţie, policromie. Scena publică românească este plină. Este, oricum, largă. Primeşte pe oricine. Mă întreb, cum se simte majoritatea tăcută? Îmi imaginez că, într-o lume normală, fiecare dintre cei care alcătuiesc majoritatea tăcută se recunosc măcar într-una dintre vocile publice. Dar lumea românească nu-mi pare a fi chiar normală din punctul acesta de vedere. Orice este public are relevanţă numai în măsura în care exprimă ceva sau pe cineva din majoritatea tăcută. Dacă spaţiul public românesc, grav deteriorat de mizerie, ură şi urît, va avea vreodată şansa să se reconstruiască, atunci o va putea face numai cu ochii spre majoritatea tăcută. Mai mult, apostolii viitorului nou spaţiu public ar fi de dorit să fie tocmai oameni din actuala majoritate tăcută. 

Majoritatea tăcută de acum, însă, ar putea fi doar un iluzoriu rezervor al noului. Este foarte posibil ca cei care populează acum spaţiul public, chiar dacă admitem că nu sînt întru totul reprezentativi pentru întregul spectru de interes al majorităţii, să o reprezinte, totuşi, fidel din punct de vedere stilistic. Mi-e teamă că agresivitatea sufocantă, care pare a fi norma exprimării publice acum, este o trăsătură generală a societăţii noastre. Şi mă întreb dacă alte idei şi alte viziuni decît cele care se aud acum pe scena publică, dar exprimate în acelaşi stil lătrat şi intolerant, ar putea însemna, de fapt, altceva. E doar o dilemă. Încă una.  

P.S. De cîtăva vreme, mă urmăresc vorbele puse de Shakespeare în gura lui Marc Antoniu, imediat după asasinarea lui Iuliu Cezar: „Am venit aici, pe Cezar să-l îngrop, nu laude să-i aduc. Răul pe care un om îl face trăieşte şi după moartea lui – binele este adesea îngropat cu el“. Tot încerc să găsesc motivul pentru care memoria mea mă agasează cu aceste vorbe, în aceste zile. Le reproduc aici, mai degrabă, în scop terapeutic. Dacă nu mă lasă în pace în cîteva zile, cu ele îmi voi începe textul de săptămîna viitoare.