Nebuniile marilor orașe

La începutul anilor ’90, New York-ul era un oraş periculos. Dincolo de numărul mare de infracţiuni care se petreceau în general, existau cartiere total nefrecventabile. Încă nu venise  Rudolf Giuliani la primărie să facă ordine. În 1993, am avut parte de un întreg instructaj pentru vizitarea oraşului. Am aflat expresia lost in Harlem. Mi s-a spus că trecerea dintr-o zonă sigură într-una dubioasă e uneori bruscă şi greu de sesizat. Se putea întîmpla şi printr-o simplă traversare a străzii: „pe partea asta e absolut OK – mi s-a spus –, dar dacă treci pe trotuarul de vizavi, intri deja pe teritoriul unei comunităţi mai intolerante şi nu mai eşti în deplină siguranţă“. Puteai nimeri astfel într-un cartier de negri, într-unul cu evrei ortodocşi – cu ale lor reguli stricte de sabat, putea fi vorba de vreun parc dubios în care se făcea trafic de droguri sau multe altele. Reperul de bază era să vezi în jur rase amestecate, situaţie în care puteai fi sigur că te afli într-o zonă de toleranţă reciprocă. Chiar dacă nu mi-a venit să iau prea în serios ce mi se spunea, în general, m-am conformat.  

Odată însă, m-am nimerit din greşeală în plin Harlem (nu mai era picior de alb pe stradă). În jur erau nişte blocuri de cărămidă roşie cu ferestre fără geamuri, iar partea carosabilă a străzii părea în lucru (dacă nu cumva acolo era un fel de gaură definitivă). N-am făcut mai mult de cîţiva paşi şi deja căutăturile pe care mi le aruncau trecătorii şi cei cîţiva indivizi care stăteau întinşi pe trotuar (la un joc de domino) m-au făcut să simt că e cazul să intru rapid înapoi în staţia de metrou, de unde, dintr-o ciudată confuzie, ieşisem. De atunci însă, urmare a politicilor administraţiei metropolitane, New York-ul a devenit (în 2005) cel mai sigur din primele zece mari oraşe americane. Momentul 11 septembrie 2001 a fost şi el depăşit, iar oraşul a  rămas unul din locurile cu cea mai diversă populaţie de pe glob.   

Londra e la rîndul ei o capitală a diversităţii, în general caracterizată printr-o mare toleranţă inter-rasială. Am avut însă ocazia s-o văd brusc degradată, transformată într-un viespar de suspiciune şi teamă, cu discuţii şi atitudini rasiste publice. Era în zilele de după atentatele din iulie 2005, comise de patru indivizi de origine pakistaneză. Atunci, o colegă de-a mea, româncă, dar cu un ten ceva mai închis, s-a trezit  înjurată din cer senin, în plină stradă, de către un englez iritat. Grupuri de oameni adunaţi în faţa cîrciumilor comentau agitaţi evenimentele, folosind  cuvinte grele la adresa străinilor care le-ar fi invadat ţara. Lumea parcă fierbea. În metrou am asistat la o scenă care, cu numai cîteva zile înainte, ar fi părut incredibilă. În vagon erau vreo zece călători de toate rasele. Un englez roşcovan mai în vîrstă, semănînd cu actorul Jack Watson (dacă vi-l mai amintiţi pe soldatul McGrath din filmul Colina), stătea aşezat lîngă un negru de vreo 30 de ani şi bombănea de unul singur,  ceva despre „coloraţii“  de care nu mai ai loc nici să respiri. Şi le-a tot zis cu voce tot mai tare, pînă cînd o femeie a reacţionat strigîndu-i să-i fie ruşine. A explicat apoi, către întreg auditoriul din vagon, că ea e englezoaică şi că, în cultura britanică, cei de alte rase sau etnii sînt trataţi drept egali. „E o ruşine că mai există oameni care gîndesc altfel.“ „Dar nu ştii, femeie, că ăştia ne-au pus bombe la noi în ţară, în metrouri, aşa ca şi ăsta în care mergem acum, că ne-au omorît femei şi copii?“ a răspuns roşcovanul. „Cei de aici n-au nici o vină“ a replicat femeia şi ridicîndu-se în picioare, a început într-un mod de-a dreptul teatral (şi multiculturalist) să dea mîna, pe rînd, cu indianul de lîngă ea, cu un arab din fundul vagonului şi, în cele din urmă, şi cu negrul de lîngă roşcovan. Englezul a tăcut, dar după ce femeia a coborît din vagon, aruncîndu-i priviri tăioase, el şi-a reluat bombănelile rasiste. N-am auzit exact ce a mai zis, dar, la un moment dat, negrul de lîngă el n-a mai suportat şi, ridicîndu-se în picioare (părea că nu se mai termină de înalt ce era), i-a arătat roşcovanului uşa, zicîndu-i ameninţător şi răspicat: Get off from the tube! („Dă-te jos din metrou!“) Părea că va urma o luptă. Spre surprinderea mea însă, roşcovanul s-a strecurat pe lîngă adversarul său şi, fără a mai sufla o vorbă, a coborît din vagonul ale cărui uşi tocmai se deschiseseră. Pe cît de mare îi fusese gura, pe atît de mic îi era curajul în faţa reacţiei vecinului de scaun. Astfel de scene deveniseră posibile la Londra, în iulie 2005. Patru atentatori sinucigaşi reuşiseră să strice o atmosferă ce părea pe cît de normală pe atît de înrădăcinată. Genţile şi bagajele oricui începuseră să fie controlate la intrarea în muzee şi restaurante, londonezii se temeau de oricine părea a fi de altă naţie sau rasă, mai ales dacă avea vreun rucsac în spate. Ulterior, după ce poliţia a împuşcat din greşeală un brazilian, britanicii au început să-şi pună unele întrebări despre ceea ce li se întîmpla.  

Fenomenul e deja ştiut: răul şi anormalul dintr-o comunitate se îndreaptă prin procese lungi şi susţinute, în vreme ce binele şi normalul pot fi desfiinţate în cîteva clipe de demenţă.