O scrisoare despre autenticitate

Domnişoara Codruţa Cojoc, care se recomandă „o tînără ardeleancă de 27 de ani“, „un cetăţean simplu, complex şi normal, excentric din Bistriţa“ mi-a trimis, pe adresa redacţiei, o scrisoare, provocată de un text al meu despre „autenticitate“. E un prilej să revin cu cîteva nuanţe, oarecum îngrijorat de un posibil derapaj hermeneutic: înţelegerea autenticităţii ca „program“ de viaţă, ca justificare pentru orice, ca virtute privată, de natură să te plaseze deasupra celorlalţi. 

Domnişoara Cojoc se socoteşte „o practicantă încăpăţînată a autenticităţii“, pe care ar fi moştenit-o „genetic“ de la bunici şi străbunici exemplari, „români autentici“, depozitari ai unei „tradiţii“ autohtone, pe care şi dînsa se simte chemată să o întruchipeze şi să o „propage“. Această tradiţie a autenticităţii o face pe autoarea scrisorii „să se simtă bine în pielea ei“, să ţină, cu încăpăţînare la „verticalitate“, să fie mereu în armonie şi „suprapunere“ cu ea însăşi. Refuză orice „compromis“, nu se lasă ispitită de dorinţa „inautentică“ „de a dovedi că poţi să realizezi ceva valoros, aducător de bunuri materiale sau recunoaştere socială“. Această atitudine e neînţeleasă şi judecată aspru (şi nedrept) de cei din jur drept „lene“, „lipsă de interes“, „pasivitate“, „încăpăţînare“. 

Apreciez sincer preocuparea cititoarei mele pentru definirea identităţii proprii şi sînt sensibil la efortul ei de a fi, clipă de clipă, conformă cu sine şi de a-şi comunica experienţele. Dar tocmai din simpatie pentru „autenticitatea“ căutărilor sale, simt nevoia să o avertizez că, în multe privinţe, se lasă purtată de o retorică înşelătoare. Mai întîi, autenticitatea nu se moşteneşte. Ideea că eşti descendent al unei „ramuri ereditare foarte puternice“ riscă să se transforme într-un complex de superioritate. De altfel, întreaga scrisoare a domnişoarei Cojoc iradiază un sentiment al elecţiunii, al îndreptăţirii proprii, al mulţumirii de sine. Or autenticitatea nu cade niciodată în auto-contemplare şi, cu atît mai puţin, în auto-admiraţie. Nu toţi descendenţii unui ins „autentic“ sînt, necesarmente, monumente de „autenticitate“. Iar a fi „mîndru“ de autenticitatea ta e un simptom tipic de inautenticitate. Mai departe: autenticitatea nu e o „ocupaţie“. Nu înlocuieşte faptul de a fi angajat profesional, social, politic etc. La întrebarea „cu ce te îndeletniceşti?“ nu se poate răspunde „sînt autentic!“ sau „sînt vertical!“, decît cu preţul căderii în ridicol. Autenticitatea nu „se practică“ aşa cum „se practică“ politeţea, solidaritatea sau o dexteritate oarecare. Autenticitatea nu e o profesie sau o opţiune stilistică. Nu „te decizi“ să fii autentic. Nu „adopţi“ autenticitatea, ca pe o ţinută şic, ca pe o alură cochetă, ca pe un semn distinctiv. Şi mai ales nu ţi-o pui la butonieră, pentru a-i depuncta pe cei din jur, vinovaţi, în bloc, de inautenticitate, neînţelegere, lipsă de anvergură morală. Trebuie spus, de asemenea, că „a-ţi dori să realizezi ceva valoros“ nu e neapărat un viciu sufletesc. Nu poţi refuza orice formă de participare la viaţa comunitară, nu poţi evacua orice proiecţie ideală, orice aspiraţie, orice preocupare pentru reuşita personală şi publică, în numele unei autenticităţi severe, care nu se lasă „ispitită“ de trivialele înregimentări ale majorităţii. Şi, în fond, ce înseamnă, exact, a fi autentic? E foarte la îndemînă să răspunzi „nu“ oricărui apel care nu te interesează, pretextînd că îl simţi „inautentic“. E foarte la îndemînă să confunzi capriciul personal, idiosincrasia, iluzia de sine, cu „autenticitatea“. Sau să ambalezi inapetenţe banale în retorica „nobilă“ a unei autenticităţi intransigente. Există destui pentru care obligaţia de a te spăla sau de a saluta cînd intri într-o încăpere trec drept concesii făcute unor „inautentice“ convenţii. 

Am rezerve şi cu privire la formulări de tipul „autenticitate românească“. Autenticitatea nu e o înzestrare cu caracter etnic. Nu există o autenticitate pakistaneză, una spaniolă şi una turcă. Şi, admiţînd că ar exista, ar fi dificil şi neavenit să le percepi ierarhic. 

Una peste alta, îmi îngădui să atrag prieteneşte atenţia domnişoarei Cojoc că autenticitatea „autentică“ nu se pune în scenă, nu se priveşte mereu în oglindă, nu se „propagă“. E spontană, străină de orice intenţie demonstrativă, de orice ostentaţie. Omul autentic nu prea vorbeşte de autenticitatea sa, nu o transformă în titlu de nobleţe, în comportament de paradă. Dacă o face, rămîne, în cel mai bun caz, un teoretician al autenticităţii. Cît despre înţelegerea autenticităţii ca strictă „armonie cu sine“, ea nu e lipsită de riscuri. Autenticitatea nu e o formă de solipsism. Autenticitatea care îi demite pe cei din preajmă e pură egolatrie. Nu mai spun că, dacă se întîmplă să fii Smerdeakov, e preferabil să nu abuzezi de „autenticitatea“ ta…