teme de azi

Cît este de greu să uiţi trecutul unei puteri coloniale? Independenţa Tunisiei durează de 55 de ani, a Coastei de Fildeş de 51 – şi totuşi Franţa joacă încă un rol important în aceste ţări. Bineînţeles că sînt mulţi cetăţeni africani care nu sînt convinşi că Franţa acţionează doar pentru a proteja viaţa celor cîtorva mii de cetăţeni francezi.

Provocările se multiplică, iar Europa rămîne încrezută şi confuză. Lăsînd la o parte schimbările climatice, scăderea resurselor naturale, imigraţia în masă, islamul militant, o Americă în declin şi o Chină care îşi consolidează poziţia, este clar că actualul nostru mod de viaţă nu poate continua ca atare. Schimbări imense trebuie făcute. Pentru prima dată asemenea schimbări trebuie să fie ghidate şi negociate la un nivel global.

Europa este în criză, dar din fericire nu se simte miros de praf de puşcă în aer, spre deosebire de acum 60 de ani. Proiectul european are o forţă proprie, dezvoltată după ani de construcţie meticuloasă, aceea de a turna balsam peste tensiunile şi sensibilităţile care zac dedesubt. Actuala stare a lucrurilor este una critică, pentru că faptul de a fi împreună şi-a pierdut strălucirea.

Într-una dintre operele cele mai curioase şi distractive ale lui Rossini, Il viaggio a Reims, mai mulţi cetăţeni din fiecare dintre ţările europene, care au de gînd să călătorească spre acest oraş francez, pentru o sărbătoare princiară transcendentală, se văd reţinuţi într-un han şi obligaţi să convieţuiască.

Cînd un dramaturg întîlneşte un om politic, în mod inevitabil omul politic sfîrşeşte prin a face o remarcă asupra pieselor pe care ar trebui să le scriem la ora actuală. În acest moment, omul politic spune: „Aş vrea să scriem una despre criza financiară“.

Aţi auzit, poate, despre Muzeul în aer liber Skansen, dar probabil că nu şi de Euroskansen – Muzeul felului de viaţă european. Asta pentru că acest muzeu e încă în faza de construcţie. Peste cîteva decenii, turişti din toată lumea, în special din China, vor face tururi în masă prin Europa. Autobuzele lor se vor opri la Bruxelles, Paris, München, Praga, Roma, Stockholm etc.

Emigrasem de aproape doi ani la New York, cînd un bărbat, într-un bar din centrul Manhattan-ului, m-a numit Eurotrash (euro-gunoi). Cunoşteam termenul white trash (gunoi alb), dar îmi evoca asociaţii de idei care nu acopereau sensul acestei noţiuni, mă gîndeam la oameni de afaceri şi bancheri tineri şi zgomotoşi, care se comportă necivilizat în locuri publice.

Un fragment de conversaţie în mijlocul de transport unde lectura oricărui ziar arată că Europa are o problemă, şi mai ales o problemă cu ea însăşi. Toată mass-media ne raportează psihodrama cotidiană a unei Europe care se luptă să iasă din adolescenţă.

Literatura nu s-a apropiat de politică, însă politica a invadat cîmpul limbajului – l-a invadat şi îl domină în continuare. Şi odată cu politica europeană, economia. În aceste domenii, de mult timp nu mai e vorba de deplasarea lucrurilor materiale, de a decide soarta domeniului vegetal (a ordona sau nu tăierea arborilor), animal sau uman.

„Se pregăteşte deja să poarte vălul“, îmi spune soţul meu, arătîndu-mi-o surîzînd pe fiica noastră, în vîrstă de şase luni, care tocmai îşi ridicase pătura pînă la ochi. Ne place să glumim adeseori asupra Europei de mîine, imaginîndu-ne detaliile absurde ale unei lumi populate de generaţia copiilor născuţi în 2010.