Dorind să rămîn optimist

La sfîrşitul anului trecut, presseurop.eu a invitat 10 autori europeni, scriitori şi analişti, semnături cunoscute, dar şi noi voci, să scrie despre Europa. Cei care văd dincolo de succesiunea de evenimente, cei care îşi imaginează un alt viitor sau cei care trăiesc actualitatea ca fiinţe umane şi ca cetăţeni. A rezultat un dosar intitulat „Zece viziuni ale Europei“, realizat în colaborare cu Der Spiegel, The Guardian şi Respekt. Publicăm aici unul dintre articole. (N. red.)   

Provocările se multiplică, iar Europa rămîne încrezută şi confuză. Lăsînd la o parte schimbările climatice, scăderea resurselor naturale, imigraţia în masă, islamul militant, o Americă în declin şi o Chină care îşi consolidează poziţia, este clar că actualul nostru mod de viaţă nu poate continua ca atare. Schimbări imense trebuie făcute. Pentru prima dată asemenea schimbări trebuie să fie ghidate şi negociate la un nivel global. Este greu să ne imaginăm Europa, aşa cum este ea în prezent constituită, găsind unitatea, viziunea şi curajul pentru a-şi aduce contribuţia. Alternativa, din păcate, este războiul.

În anii ’80 şi ’90, în timp ce Comunitatea Europeană se dezvolta şi consolida, am fost suspicios în legătură cu acest proces. Trăind toată viaţa mea de adult în Italia, nu eram un englez tipic: sceptic, doritor să păstreze zdrenţele imperialismului britanic. Tonul fobic, defetist al discursului mi se părea descurajant. Speriaţi de un alt război între noi înşine, a trebuit să devenim legaţi printr-o plasă a regulilor comerciale şi a reglementărilor guvernate de laţurile birocraţiei; speriaţi de ameninţări din afară, a trebuit să formăm un bloc solid într-o apărare colectivă, împotriva produselor agricole din Africa, a manufacturilor din China şi a Imperiului Rusiei din Est.

Naţiunile s-au alăturat Europei, nu pentru că s-ar fi convertit unei ideologii interesante, ci pentru că au fost realişti şi au negociat predarea. Convinşi că un destin ca naţiune separată este un delir depăşit, se agaţă totuşi de orice petice de suveranitate mai rămîn. Aspectul liniştitor era faptul că Europa nu a încercat niciodată să atingă loialitatea viscerală pentru a convinge oamenii să moară pentru un steag. Comunitatea nu se laudă cu martiri. Pe de altă parte, singurul său impuls a fost birocratic; nu a fost nici un mîndru centru al puterii ales să preia viitorul nostru comun. În timpul discursului retoric al egalilor ce îşi pun în comun destinul, deciziile au izvorît în mod evident din antagonismul şi alianţele schimbătoare dintre Franţa, Germania şi Marea Britanie. Nu a fost niciodată uşor să fii încrezător.

O stare de spirit meschină şi conservatoare 

În Italia, ipocrizia şi oportunismul procesului au fost evidente: Europa a oferit un discurs al pietăţii şi al progresului, care a ţinut locul oricărei dezbateri reale. Instituţiile sale ar putea fi blamate pentru deciziile economice dure pe care, în alte condiţii, coaliţiile de guvernămînt slabe nu le-ar fi putut lua. Fondurile sale ar putea fi analizate şi delapidate, regulile sale – dispreţuite cînd nu se potrivesc. În ciuda lăudatului său europenism, Italia – ca oricare altă ţară – se vede ca fiind o entitate separată, storcînd tot ce poate de la grup. Egoismul pare acum să crească pe măsură ce este cedată identitatea suverană. Singura onestitate cu care se poate lăuda Marea Britanie este că nu şi-a ascuns niciodată cinismul. Faptul că Blair şi Brown au stat departe de euro – „ne vom alătura atunci cînd va avea un sens economic pentru noi să ne alăturăm“ – poate părea pragmatism inteligent, dar nu prea face bine nici sufletului, nici pieţelor. 

Ambivalenţa referitoare la locul unde rezidă puterea în Europa afectează toate părţile vieţii. Nici o singură ţară nu se vede pe sine ca fiind decisivă pe scena lumii şi nici o instituţie nu exprimă dorinţa colectivă. Posibilitatea pentru o viziune îndrăzneaţă şi pentru o schimbare de cotitură nu există. Nimeni nu este responsabil pentru că nimeni nu poate fi. Starea de spirit copleşitoare este meschină şi conservatoare: lăsaţi-ne să ne păstrăm stilul de viaţă privilegiat, cu orice cost; lăsaţi-ne să luăm tot ce putem cît timp putem. Ascultaţi retorica şoferilor care fac lobby cînd preţul petrolului creşte cu un cent şi o să aveţi imaginea de ansamblu. Este o stare de spirit a negării. Realităţi precum schimbarea climatică sînt acceptate la nivel mental, dar ignorate în practică. Există într-o dimensiune separată unde nu avem nici o putere. Ceea ce putem face este să luptăm cu creşterea preţurilor. Nimic nu trebuie să ne strice standardele de viaţă.

Un rezultat al tuturor acestor lucruri este că minţile cele mai luminate ale continentului, cele mai inteligente şi spiritualizate – fie tinere, fie bătrîne – nu se mai gîndesc să îmbrăţişeze o carieră în viaţa publică. Cel mult se mai implică din cînd în cînd în vreo mişcare de protest. Cel mai adesea se retrag în vieţi individuale, dînd repede colectivul drept pierdut. Această retragere a talentelor din serviciul public este amprenta decadenţei. Va produce opere de artă bune. Dar nu ne va scoate din temniţă.

Totuşi, încercăm să rămînem optimişti. Poate chiar urgenţa problemelor ne va scoate pînă la urmă din dizgraţia actualei toropeli. Ce fel de Europă aş vrea să văd în viitor? Mai întîi şi mai ales, una care să fie construită pe o viziune comună, una care să se arate încîntată de ideea de a remodela lumea, nu una care să se lupte pentru a o menţine neschimbată, una care să fie curajoasă şi pozitivă, mai degrabă decît fobică şi negativă. O astfel de comunitate ar găsi o cale să se exprime politic, chiar şi prin labirintul de instituţii care estompează în prezent exercitarea puterii.

Cu siguranţă, europenii trebuie să lase la o parte ideea că ar fi în vreun fel superiori, că au atins culmea civilizaţiei umane şi a împlinirii artistice. Acest orgoliu rămîne şi este foarte corosiv. Chiar mai important, noţiunea potrivit căreia viaţa înseamnă afirmarea voinţei cuiva pentru acumulare de bunuri şi a unui partener într-o casă cît un castel trebuie să dispară. În final, presupun, o schimbare adîncă a percepţiei în ceea ce priveşte bunăstarea şi modul în care trebuie trăită viaţa este ceea ce aş vrea să văd. Deschiderea, generozitatea şi toleranţa par esenţiale. Dar mai bine aş opri lista cu dorinţe aici. Doar exprimînd astfel de idei mă simt ingenuu şi inutil. Nu se va întîmpla. Să vorbeşti despre viitorul Europei înseamnă să rişti o depresie serioasă

Tim Parks este scriitor şi eseist. A scris paisprezece nuvele, printre care Europa (Editura Leda, 2010) – nominalizată pentru premiul Booker, Destiny (Destinul), Cleaver (Satîrul) şi, cel mai recent, Dreams of Rivers and Seas (Visele rîurilor şi ale mărilor). Tim Parks e colaborator frecvent al New York Review of Books şi London Review of Books.