Să învățăm să îmbătrînim cu grație
La sfîrşitul anului trecut, presseurop.eu a invitat 10 autori europeni, scriitori şi analişti, semnături cunoscute, dar şi noi voci, să scrie despre Europa. Cei care văd dincolo de succesiunea de evenimente, cei care îşi imaginează un alt viitor sau cei care trăiesc actualitatea ca fiinţe umane şi ca cetăţeni. A rezultat un dosar intitulat „Zece viziuni ale Europei“, realizat în colaborare cu Der Spiegel, The Guardian şi Respekt. Publicăm aici unul dintre articole. (N. red.)
Europa este în criză, dar din fericire nu se simte miros de praf de puşcă în aer, spre deosebire de acum 60 de ani. Proiectul european are o forţă proprie, dezvoltată după ani de construcţie meticuloasă, aceea de a turna balsam peste tensiunile şi sensibilităţile care zac dedesubt. Actuala stare a lucrurilor este una critică, nu pentru că economia este la ananghie, ci pentru că faptul de a fi împreună şi-a pierdut strălucirea. Chiar dacă ar putea să rămînă o opţiune perfect raţională, scînteia de entuziasm a dispărut. Problema este psihologică, dar şi reală. Psihologică – pentru că Europa este într-un declin relativ şi politicile sale se adaptează unui management în declin şi atenuează lovitura. Modalitatea este una defensivă.
Pentru un muritor de rînd aflat în convulsiile unei crize de vîrstă mijlocie, sînt în general două recomandări: să găsească modalităţi de a combate stresul, să renunţe la alcool, să se apuce de yoga, sau, cealaltă alternativă, să accepte că nu mai este tînăr şi să vadă în asta o oportunitate pentru a face inventarul şi – eventual – să-şi schimbe modul de viaţă, diversificîndu-şi centrele de interes, călătorind, reluîndu-şi studiile, practicînd un nou sport. Privindu-şi crescînd copiii sau nepoţii.
Nu e niciodată prea tîrziu
Pînă acum, Europa a evitat întotdeauna opţiunile de mai sus şi continuă să practice terapia reîntineririi, jucînd rolul etern al celui mai tînăr din cartier. Aceasta a fost logica din spatele Tratatului de la Lisabona şi a programului consacrat problemelor climatice. Şi după ce-şi va revizui sistemul de guvernare macroeconomică, adoptînd o coordonare fiscală mai strînsă, va trebui să abordeze provocări structurale precum cele care ţin de schimbările demografice ale continentului.
Deşi nu e niciodată o idee rea să faci sport, Europa la care visez eu este una care să se simtă în largul său cu ea însăşi. Nu ar trebui să ne lăsăm pradă iluziilor. Lăsînd la o parte dezastre mai mari, Europa va trebui să facă loc la masă pentru China, India şi alte puteri în curs de dezvoltare. Alunecînd de la o cotă de 25% din populaţia lumii în 1900 la un proiectat 5% în 2050, pur şi simplu nu poate avea aceeaşi scară de influenţă. De asemenea, ar ajuta dacă ne-am da seama că avem o grămadă de învăţat de la restul lumii. Există un consens în Europa că inovaţia şi antreprenoriatul sînt cele care vor aduce creştere. Pentru a îmbunătăţi infrastructurile noastre de „creştere“, mai ales universităţile, şi a face progrese în comercializarea cunoştinţelor, există multe ţări – precum Singapore, Australia sau Statele Unite – de la care am avea ce învăţa.
Piaţa unică – o poveste de succes
Asta nu înseamnă că ar trebui să rămînem inactivi şi să privim cum alţii sar în lumina reflectoarelor. Mai degrabă înseamnă să ne pregătim pentru un marş lung, în timpul căruia rezistenţa şi vitalitatea modelului nostru politic, economic şi social vor ajunge la linia de sosire, în timp ce alţii se întind la maximum şi eşuează. Europa are unele dintre cele mai bune modele de guvernare în privinţa sănătăţii şi a politicilor sociale: acestea vor deveni cel mai puternic atu al nostru, în timp ce alţii în lume încep să se confrunte cu aşteptări în creştere de la propriile popoare şi electorate, precum şi cu tendinţe de evoluţie demografică.
Europa ar trebui să se întoarcă la elementele de bază, să-şi crească nucleul. Pe plan intern, asta înseamnă mai întîi să exploateze piaţa unică pînă în prăsele. Cînd privim înapoi, este în mod clar una dintre poveştile europene de succes. Cu toate acestea, este şocant numărul obstacolelor şi al barierelor ridicate care au împiedicat-o să-şi atingă nivelul maxim. Peste jumătate dintre antreprenorii Europei spun că au întîmpinat dificultăţi cînd au vrut să vîndă bunuri altor state membre, fără să mai vorbim despre servicii sau fluxul de capital. Este timpul să ripostăm.
Nu e nimic greşit în a trăi într-o lume aflată în continuă schimbare
Pe ordinea de zi mai sînt trecute fidelitatea pentru valorile noastre sau îmbunătăţirea sistemelor politice europene. În vreme de criză, starea democraţiei este de obicei ultimul lucru de care se preocupă oamenii. Şi totuşi, mai sînt încă multe de făcut pentru a moderniza lumea îndatoririi şi a responsabilităţii publice în Europa. Dintre mai multele modalităţi ale Europei de a-şi exercita influenţa, faptul că este un model atractiv este una dintre cele mai durabile şi efective. Ar trebui să o adoptăm.
În sfîrşit, să ne întoarcem la lucrurile de bază înseamnă să ne îndreptăm atenţia mai întîi spre vecinii noştri şi spre candidaţii la statutul de membru. Impresionantul progres făcut de ţări precum Turcia reprezintă o oportunitate pentru Uniune în a-şi consolida influenţa faţă de vecinul său. Aderarea la UE este încă marea miză pentru Ankara, deşi e clar că nu este şi singura. UE va rămîne în curînd fără capitole de deschis în discuţiile sale despre aderare cu puterea musulmană. Vine momentul adevărului şi avem ce regreta dacă îl ratăm. Nu e nimic greşit în a trăi într-o lume tot, mai diversă. Pe cînd locuiam la Londra, m-am gîndit la remarca făcută de Dean Acheson, potrivit căreia pierderea din imperiu a lăsat Marea Britanie fără un rol. Această remarcă încă mai are rezonanţă în Marea Britanie, iar acum ar putea fi aplicată şi în Europa. Aşa cum Marea Britanie se descurcă destul de bine fără un imperiu, tot aşa se va descurca Europa fără un tărîm al marilor idei.
Pawel Swieboda este preşedinte al demosEUROPA – Centrul pentru Strategie Europeană. Absolvent al London School of Economics şi al University of London, între anii 1996-2000 a fost consilier pe probleme europene al preşedintelui Poloniei. Mai tîrziu, ca director al Departamentului Uniunii Europene în Ministerul Afacerilor Externe, a fost responsabil pentru negocierile de aderare la UE.
