În căutarea spiritului european
La sfîrşitul anului trecut, presseurop.eu a invitat 10 autori europeni, scriitori şi analişti, semnături cunoscute, dar şi noi voci, să scrie despre Europa. Cei care văd dincolo de succesiunea de evenimente, cei care îşi imaginează un alt viitor sau cei care trăiesc actualitatea ca fiinţe umane şi ca cetăţeni. A rezultat un dosar intitulat „Zece viziuni ale Europei“, realizat în colaborare cu Der Spiegel, The Guardian şi Respekt. Publicăm aici unul dintre articole. (N. red.)
Într-una dintre operele cele mai curioase şi distractive ale lui Rossini, Il viaggio a Reims, mai mulţi cetăţeni din fiecare dintre ţările europene, care au de gînd să călătorească spre acest oraş francez, pentru o sărbătoare princiară transcendentală, se văd reţinuţi într-un han şi obligaţi să convieţuiască, pentru că le lipsesc caii care le-ar permite să realizeze această călătorie. Mi se pare că acest libret este o excelentă metaforă avant la lettre a situaţiei de confuzie relativă pe care o trăieşte în prezent Uniunea Europeană.
Ţările europene nu au altă opţiune decît să rămînă unite în multe aspecte sociale, culturale şi economice esenţiale, dar par incapabile să meargă mai departe şi să avanseze către obiective mai ambiţioase, chiar dacă pe termen lung nu mai puţin necesare. Le lipsesc proiectele comune semnificative şi nişte convingeri şi valori democratice împărtăşite. Practic, le lipsesc caii.
Spania este problema, Europa – soluţia
O privire asupra funcţiilor relevante ale UE arată clar că statele noastre nu sînt dispuse să parieze pe o conducere puternică fără echivoc pentru binele comun. S-au preferat figurile care trec neobservate, capabile să creeze consens… sau să ne facă să ne resemnăm. Şi se stabileşte ca o axiomă faptul că cetăţenii europeni nu vor să configureze o Uniune cu un profil mai energic şi ieşit din comun.
Pentru mulţi spanioli din generaţia mea, este greu să nu consideri această atitudine un eşec şi o sursă de frustrare. Cei care am fost tineri în timpul dictaturii franchiste aveam un entuziasm european poate ingenuu, care s-ar putea rezuma în aforismul atribuit filozofului Ortega y Gasset: „Spania este problema, Europa – soluţia“.
Dar această soluţie pare să fi rămas destul de departe de cele mai bune aşteptări preconizate. Astăzi înţelegem că, fără îndoială, Europa – Uniunea Europeană – este o soluţie, dar nu orice Europă şi orice uniune, ci una care să reunească condiţii care acum par serios compromise, dacă nu chiar definitiv. Continui să cred că Europa care merită efortul este cea care îi apără şi îi reprezintă pe cetăţeni, şi nu teritoriile; cea care protejează drepturi politice (de asemenea datorii, evident) şi garanţii juridice, mult mai mult decît privilegiile şi acele tradiţii goale pe care obişnuiesc să le ascundă de străini; Europa care menţine integritatea statelor de drept democratice care există în prezent, în faţa revendicărilor etnice care dezbină, întotdeauna retrograde şi xenofobe; Europa libertăţii însoţite de solidaritate, care nu se închide în faţa celor care, din cauza persecuţiei politice sau a necesităţii economice, sună la uşa ei, şi nici nu îşi baricadează beneficiile, ci e deschisă: doritoare să colaboreze, să ajute şi să împartă. Europa ospitalităţii raţionale.
Tradiţia care exclude
Această UE are nevoie de nişte europenişti militanţi, capabili de a se opune politicienilor europeni cu privire scurtă. În toate ţările – am văzut-o în Cehia şi la alte naţiuni ale Estului, dar şi în Anglia sau Irlanda şi chiar în Franţa – apar lideri şi grupări naţionaliste, partizani ai protecţionismului riguros, spre exterior, şi ai liberalismului extrem în interior, cu o mentalitate de autentici hooligans cu valori dominante care se fixează imobile în aspectele lor mai exclusive pentru a lăsa în afara petrecerii pe oricare acel altul de care se tem. Adică, europeni intransigenţi doar pentru ceea ce aduce beneficii obtuzelor lor (şi foarte creştine, asta da!) interese. Un integrism care defineşte rădăcinile europene într-un mod selectiv care privilegiază perspectiva mai conservatoare şi exclusivă a unei tradiţii bogate tocmai în polemicile contradicţiilor sale. Dar mai există şi alt pericol, cel al frivolităţii bunei conştiinţe multiculturale care se opune creştinismului exclusiv, dar nu în numele laicismului democratic, ci pentru a apăra prin alte dogme religioase care de asemenea se cred superioare legilor civile şi chiar versiunii occidentale a drepturilor omului.
Europa de dorit este cea în care credinţele religioase sau filozofice sînt un drept al fiecăruia, dar datoria nimănui, şi cu atît mai puţin obligaţia generală a societăţii ca ansamblu. Un spaţiu politic radical şi, prin urmare laic – ceea nu înseamnă antireligios –, în care să fie imperative normele civile mai presus de orice consideraţie fideistă etnică sau culturală şi unde să funcţioneze o distincţie clară între ceea ce unii consideră a fi păcat şi ceea ce toţi trebuie să judecăm ca delict.
O Europă al cărei spaţiu academic şi universitar să permită mobilitatea studenţilor şi a profesorilor, dar a cărei universitate să nu fie în serviciul companiilor, cu rentabilitate imediată. Europa talentului fără frontiere, nu cea a statelor de plată şi a profitului. Da, cu siguranţă, avem nevoie de cai care să ne ducă, dar şi de constelaţii care să ştie încotro vrem să mergem. Eu cred că încă mai avem timp.
Fernando Savater (n. 1947) este unul dintre intelectualii spanioli cei mai influenţi, în prezent predă filozofie la Universitatea Complutense din Madrid. Printre recentele sale opere, se numără Los diez mandamientos del siglo XXI (Cele zece porunci ale secolului XXI). În 2000, Fernando Savater a primit împreună cu Asociaţia „Basta Ya!“ Premiul Saharov pentru libertatea de gîndire, pentru acţiunea sa pacifistă din Ţara bascilor.
