Revenirea franceză?
Cît este de greu să uiţi trecutul unei puteri coloniale? Independenţa Tunisiei durează de 55 de ani, a Coastei de Fildeş de 51 – şi totuşi Franţa joacă încă un rol important în aceste ţări. Bineînţeles că sînt mulţi cetăţeni africani care nu sînt convinşi că Franţa acţionează doar pentru a proteja viaţa celor cîtorva mii de cetăţeni francezi, ci mai degrabă cred că urmăreşte interesele strategice şi economice, care pentru unii sînt neglijabile, pentru alţii – de-a dreptul nule. Daunele pe care sclavia şi colonialismul le-au provocat acestor ţări au lăsat urme adînci. Şi, deşi s-a descurcat foarte bine timp de decenii, Franţa are o datorie de prietenie care nu o lasă să uite şi care îi cere să adopte o anumită conduită.
Coasta de Fildeş se bucură de o mare bogăţie agricolă (alături de zăcăminte de aur, diamante şi fier); Tunisia posedă largi depozite de fosfat; Libia are petrol; şi toate trei au parte de o climă moderată. Dar nici una nu a beneficiat de un sprint economic cînd li s-a declarat independenţa. De ce? Istoricul şi sociologul francez Emmanuel Todd este de părere că, peste tot în lume, boom-ul economic se declanşează de obicei la 60-70 de ani după ce 50% din populaţie este alfabetizată. În plus, cu cît creşte media de vîrstă la care se căsătoresc femeile, cu atît creşte şi se răspîndeşte alfabetizarea. Cu cît o femeie trăieşte mai mult timp singură, şi cu cît acumulează mai multă cunoaştere, cu atît îşi doreşte mai mult ca educaţia să fie transmisă copiilor ei.
Germania de Nord şi partea sudică a Scandinaviei au fost primele regiuni care au simţit beneficiile alfabetizării în masă, alfabetizare urmată de o dezvoltare economică puternică, cîteva decenii mai tîrziu. În aceste zone, media de vîrstă a măritişului a fost fixată în jurul vîrstei de 23 de ani. În lumea arabă şi în cele mai multe părţi din Africa, media este de 15 ani.
Tunisia, Egiptul şi Libia sînt trei cazuri elocvente pentru furia populară provocată de subdezvoltarea economică şi de dictatură (blamată, în mod just, pentru starea economică). Dar, pe cînd în Tunisia şi în Egipt dezvoltarea economică a crescut îndeajuns de mult, pentru a susţine micul comerţ, şi a asigura o salarizare decentă a clasei de mijloc, cea care a iniţiat de fapt revoltele şi care, pentru că este destul de numeroasă, a reuşit cel puţin să răstoarne dictatura, în ceea ce priveşte Libia, aici este cu totul altă poveste. Furia acumulată, alimentată de sărăcie şi de lipsa hranei, este o furie populară, nu burgheză. Forţele rezistenţei sînt limitate, în timp ce puterea militară – un instrument-cheie pentru avansarea socială a oamenilor săraci – rămîne loială dictaturii. Revolta nu a putut reuşi doar pe propriile puteri; de la bun început era de aşteptat o represiune sîngeroasă.
Coasta de Fildeş nu are nimic în comun cu Africa de Nord; problemele sale sînt locale, etnice şi religioase. Primul preşedinte al Republicii, Félix Houphouet-Boigny – care a fost ales după declaraţia de independenţă în 1960 şi a rămas în funcţie pînă la moartea sa, în 1993 –, a fost mereu atent să îşi construiască guvernul cu reprezentanţi ai tuturor triburilor, echilibrînd balanţa dintre catolicii din Sud şi musulmanii din Nord.
Succesorul lui, Henri Konan Bédié, nu a avut nici talentul, nici curajul predecesorului. Bédié şi-a întărit puterea pe catolici, iar guvernul – pe membrii tribali. Şi a inventat şi legitimat conceptul de „identitate ivoriană“, concept pe baza căruia musulmanii din Nord au fost etichetaţi drept străini, pentru că triburilor lor aveau extensie în Mali şi Burkina Faso.
Această politică a aprins un conflict latent, care s-a finalizat cu o lovitură de stat în 1999, prin care generalul Robert Gueï a luat puterea. Dar Gueï a rezistat doar trei ani, pentru că în 2002 a fost asasinat, împingînd ţara în război civil.
În acest climat conflictual, candidatului părţii de Nord, Alassane Ouattara, de religie musulmană, un fost oficial al FMI, i-a fost negat dreptul de a participa la alegerile prezidenţiale din 2005. Cîştigătorul alegerilor de atunci, sudistul Laurent Gbagbo, a refuzat mai apoi să-şi recunoască înfrîngerea din 2010, în faţa lui Outtara, ducînd astfel la conflicte violente, născînd temerile unui îndelungat şi potenţial genocid armat.
Atît în Libia, cît şi în Coasta de Fildeş, masacrul civil a fost previzibil. În ambele cazuri, întrebarea, pusă la Paris şi în alte capitale, a fost dacă să se intervină sau nu. Şi, în ambele cazuri, Franţa a avut un interes evident să nu o facă, pentru a-şi şterge trecutul colonialist (mai mult în Coasta de Fildeş, decît în Libia, unde Italia fusese colonialistul european). Dar zeci de mii de cetăţeni francezi locuiesc în Coasta de Fildeş. Franţa trebuia să-i protejeze. În Libia, violenţa răzgîiată a colonelului Muammar el-Gaddafi a dus situaţia în colimatorul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite, proclamîndu-se aşa-numita „responsabilitate a protecţiei“ pentru cetăţenii ameninţaţi de propriile guverne. Civilii libieni sînt în prezent protejaţi de legi internaţionale. Şi doar o decizie internaţională putea să realizeze acest lucru. Într-adevăr, votul Libanului pentru o intervenţie militară în Libia nu doar că a întărit această legitimitate, dar a sugerat cum că şi Iranul a condamnat brutalitatea lui Gaddafi.
Odată luată decizia de intervenţie, şi avînd alături Regatul Unit şi Statele Unite, vizibilitatea Franţei, ca cea mai mare forţă armată din Mediteana, a crescut. Din păcate, solidaritatea internaţională pentru protejarea armată a populaţiei aflate în pericol, de fapt, nu există. Pericolul este acela că, în multe regiuni din Africa, foştii imperialişti sînt suspectaţi de a fi încă imperialişti, ceea ce ar putea face ca legea internaţională să pară doar un joc al puterii. Acest lucru este şi mai clar în Coasta de Fildeş: Naţiunile Unite au cerut în mod explicit Franţei, singura prezenţă străină, să implementeze rezoluţia care l-ar ratifica pe Outtara ca preşedinte ales, iar pe Gbagbo, ca urzurpator. Franţa a procedat destul de bine, lăsînd arestarea lui Gbagbo la îndemîna forţelor lui Ouattara. Războiul civil fiind astfel evitat.
Ar fi o prostie, de fapt, să credem că Franţa încearcă să-şi restaureze imperiul din trecut. Imperialismele terminate nu mai sînt viabile. Problemele reale de azi diferă enorm de vremea cînd imperiile coloniale aveau influenţă, şi trebuie tratate într-o manieră non-imperialistă. Şi, ceea ce e absolut necesar în zilele noastre este un gardian internaţional eficient al păcii şi al drepturilor omului.
Michel Rocard a fost prim-ministru al Franţei şi lider al Partidului Socialist.
traducere de Stela Giurgeanu
