La sfîrşitul anului trecut, presseurop.eu a invitat 10 autori europeni, scriitori şi analişti, semnături cunoscute, dar şi noi voci, să scrie despre Europa. Cei care văd dincolo de succesiunea de evenimente, cei care îşi imaginează un alt viitor sau cei care trăiesc actualitatea ca fiinţe umane şi ca cetăţeni. A rezultat un dosar intitulat „Zece viziuni ale Europei“, realizat în colaborare cu Der Spiegel, The Guardian şi Respekt. Publicăm aici unul dintre articole. (N. red.)

Cînd un dramaturg întîlneşte un om politic, în mod inevitabil omul politic sfîrşeşte prin a face o remarcă asupra pieselor pe care ar trebui să le scriem la ora actuală. În acest moment, omul politic spune: „Aş vrea să scriem una despre criza financiară“. Cu cîţiva ani în urmă, un om politic mi-a spus totuşi că ar vrea să vadă o piesă despre integrarea europeană. Apoi mi-a adresat un surîs radios ca şi cum ar fi găsit ideea care ar face să explodeze cîştigurile în toată Europa. 

E de la sine înţeles că nu am scris o asemenea piesă. Şi asta pentru că ştiu chiar mai puţine despre integrarea europeană decît ştie un om politic despre arta dramatică. De altfel, nici nu există vreo piesă despre integrarea europeană, cel puţin nu o piesă remarcabilă. Ceea ce, în sine, nu e deloc de mirare, deoarece arta se amestecă mereu cu realul, iar acolo unde totul merge relativ bine, arta nu îşi are locul (din acest punct de vedere, este perfect legitim să ceri o piesă de teatru despre criza financiară). 

Integrarea europeană a realizat lucruri remarcabile: superlativele oratorilor de duminică sînt pe deplin justificate. În zilele noastre, nu mai există conflicte între naţiuni, iar un conflict armat pare inimaginabil. Gata cu blocurile, cu cîmpurile adverse, cu diviziunea europeană. Chiar şi controalele la frontiere au fost suprimate în anumite locuri – ceea ce părea utopic cu cîteva decenii în urmă. 

Casa Europei 

Există o monedă comună care, chiar dacă anumite ţări vor trebui să o abandoneze, va străluci mereu suficient de tare pentru a seduce alte ţări. Diplomele universitare şi altele de acest gen sînt pe cale să fie recunoscute în ansamblul ţărilor europene, piaţa muncii se deschide şi fiecare european poate astfel să-şi încerce norocul oriunde în Europa. Şi cum nu mai există conflicte între naţiuni, am putea să înlocuim imediat armatele naţionale cu o armată europeană. Astfel, miniştrii Apărării aflaţi în şomaj ar putea deveni, de exemplu, directori de teatru, dacă au chef. 

Şi totuşi, pentru mine, nu totul este roz în Europa. În a doua jumătate a anilor ’80 am auzit pentru prima dată expresia „casa Europa“ în gura lui Mihail Gorbaciov. A sacrificat acestei idei Imperiul sovietic. A permis ţărilor din blocul de Est să iasă de sub dominaţia sovietică, a aprobat reunificarea germană, ca şi extinderea NATO spre ţările din Est. Imperiul sovietic s-a prăbuşit şi trei foste republici sovietice s-au putut alătura Uniunii Europene. Dar am închis uşa în nas tuturor celorlalte ţări din fosta Uniune Sovietică. Ucraina a traversat experienţa cea mai dureroasă. Cu „revoluţia portocalie“, ţara s-a debarasat de un regim autoritar. Revoluţionarii ucraineni erau animaţi de idealuri europene, purtaţi de perspectiva europeană. Să lupţi paşnic pentru democraţie, pentru mai multă libertate şi mai multe drepturi – ce e altceva decît profund european? Însă nici Ucraina nu a fost admisă ca membru al Uniunii Europene. Am trăit această umilire ca şi cum aş fi fost eu însumi ucrainean. 

Naveta spaţială Bruxelles 

Ne place să spunem că Europa „este o chestie de suflet“. Ei bine, pentru revoluţionarii portocalii şi cu siguranţă şi pentru Mihail Gorbaciov, a fost o chestie de suflet  – şi totuşi au eşuat în a se alătura Europei instituţionale. În timp ce danezii, irlandezii şi toţi cei care spuseseră „Nu“ Constituţiei Europene erau obligaţi să rămînă în Uniune – în cel mai bun caz, s-au făcut referendum-uri pînă s-a ajuns la rezultatul dorit. 

Atunci, nu pot să iau prea în serios Europa ca pe o „chestie de suflet“. Ar fi vorba mai degrabă de o construcţie birocratică, utilă pînă la urmă în viaţa cotidiană. Gîndiţi-vă numai la avantajele pe care le procură statutul de „consumator european“. 

„Identitatea europeană“ se loveşte, înainte de orice altceva, de bariera lingvistică. Toată lumea ştie că într-o limbă maternă comunicarea creează o bază foarte diferită. Şi din nefericire, într-un viitor previzibil, nu va exista o majoritate de europeni care să poată comunica într-o limbă europeană comună. Orice om politic care se exprimă în limba sa maternă nu va fi înţeles decît de o  minoritate de cetăţeni europeni. Dar asemeni limbii, arta retoricii este ceea ce rămîne cel mai frapant la un om politic, căci oamenii politicii europeni vor rămîne mereu mai mult sau mai puţin străini cetăţenilor Europei, iar Bruxelles-ul va rămîne mereu un fel de navetă spaţială fără chip sau voce. Şi nu există nici o soluţie la această stare de fapt. 

Există oameni care îşi iubesc maşina. Alţii afirmă că este doar „un obiect utilitar“. Aşa este şi cu Europa: chestie de suflet sau nu, ea merge înainte. Şi deja e bine. 

Thomas Brussig (n. în 1964 în Berlinul de Est) este scriitor şi scenarist. A studiat sociologia, apoi meseria de scenarist la Şcoala de cinematografie din Potsdam-Babelsberg. Adaptările cinematografice ale romanelor sale Helden wie wir şi Sonnenallee, care prezintă la modul umoristic viaţa în fosta RDG, au înregistrat un mare succes în Germania.