Multiculturalismul a murit!

 „Nu sînt o rasistă, doar că mi se pare ciudat să ajung în zone din oraşul meu şi să nu arate ca un oraş german, nici măcar european, să mi se pară că sînt undeva în Orient“, răbufneşte o amică nemţoaică. Discuţia pornise de la cartea lui Thilo Sarrazin despre cît de integraţi sînt „străinii“, mai ales musulmanii din Germania. Cartea a împărţit rapid Germania în două, şi nu neapărat în două jumătăţi egale. Sarrazin, un respectat membru al board-ului Băncii Centrale, nu a făcut decît să spună public ceea ce era mormăit printre dinţi şi corectitudine politică de mulţi germani. „Sînt de acord cu 90% din ce a spus Sarrazin în cartea lui, nu mi se pare normal să existe cetăţeni germani care să nu vorbească germana“, mi-a spus amica din Berlin. Evident că, pe un asemenea fond, declaraţia cancelarului Angela Merkel a venit ca o lovitură de tun: principiul „Multikulti“, conform căruia „trăim acum alături unii de alţii şi ne bucurăm de asta“, a eşuat. În schimb, a spus Angela Merkel, uşa Germaniei este deschisă pentru specialişti. Asta după ce, cu doar o zi înainte, liderul aripii bavareze a partidului Uniunea Creştin-Socială declarase că Germania „nu are nevoie de o imigraţie care să împovăreze sistemul social“. De unde şi insistenţa doamnei Merkel că „Germania are nevoie de specialişti străini, chiar dacă, în acelaşi timp, pregăteşte şomeri germani“.

În paralel, preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie germane, Hans Heinrich Driftmann, a afirmat că economia germană are nevoie de aproximativ 400.000 de ingineri şi absolvenţi de facultate, pentru că lipsa lor costă Germania un procent din rata de creştere economică. Nevoia de specialişti se suprapune pe ceea ce e considerat un balast. „State ca Germania, Franţa, Marea Britanie, Olanda au devenit nişte state-dădace, care susţin o parte din populaţie care este neintegrată, uneori nu vorbeşte limba ţării şi stă pe ajutoare sociale“, îmi explică amica germană. În paralel, îmi spune ea, peisajul german s-a umplut de moschei şi de femei care poartă hejab, iar asta dă apă la moară unor extremişti. De exemplu, liderul Uniunii Creştin-Sociale, Horst Seehofer, a cerut nici mai mult, nici mai puţin decît închiderea graniţelor Germaniei pentru străini. Există clar un sentiment de „duşman din afară“, într-o Europă cu o istorie îmbibată de ameninţarea otomană şi arabă (maură). Peste o istorie de neîncredere au venit criza economică şi atenţia mai mare la deficitele bugetare. Dar, dacă în alte ţări europene criza scoate în faţă ca vinovaţi pe „străinii care fură slujbe“, în Germania modelul nu se aplică. Germania are creştere economică, deci pentru starea de iritare creată de „străini“ nu poate exista explicaţia economică. Mulţi germani invocă identitatea, o identitate pe care nu o mai găsesc în modelul multicultural a cărei moarte a decretat-o cancelarul Merkel. Iar drumul are două sensuri. Germanii dau vina uneori pe autorităţi că nu au găsit soluţii de integrare, dar cel mai des pe imigranţii înşişi, în special pe musulmani, în cazul cărora diferenţele sînt şi mai evidenţiate de exemplu de portul hejab-ului. Sociologii au stabilit că pentru musulmanii europeni sînt vizibile trei căi de relaţionare cu societăţile în care trăiesc: acceptarea, evitarea şi rezistenţa. Acceptarea echivalează cu adoptarea culturii-gazdă şi renunţarea la cultura proprie, prin „uitarea“ bagajului cu care au venit. Evitarea se traduce prin separarea mediului non-islamic de cel islamic şi comportamentul diferit după caz şi situaţie care derivă din aceasta. Rezistenţa presupune ca musulmanii să refuze activ statutul alocat islamului de societăţile-gazdă. Uneori, rezistenţa duce la activism politic, care foloseşte tocmai metodele şi formulele utilizate de societăţile civile democratice. Alteori, rezistenţa la cultura-gazdă conduce la adoptarea ideilor islamului radical şi chiar ale mişcărilor islamice violente. Islamul politic european începe să se afirme de sine stătător, să se revendice tot mai puţin de la islamul din ţările de origine şi începe să se transforme, e drept timid, din „produs de import“ într-unul local.

Fiecare ţară europeană gazdă îşi pune pecetea sistemului propriu asupra tipului de manifestare politică şi identitară a musulmanilor săi. Statutul religiei, modalităţile de obţinere a cetăţeniei, gradul de toleranţă multiculturală, diferite de la ţară la ţară, influenţează formarea şi dezvoltarea identităţii minorităţilor musulmane din Occident. Dacă în anii ’80 musulmanii europeni se recunoşteau mai întîi etnic şi prin spaţiul din care veneau, şi nu aveau un sentiment de solidaritate cu alţi musulmani, motivat religios, acum islamul pare să fie tot mai mult un liant, pentru musulmanii de origini diferite care sînt deja europeni de a treia, chiar a patra generaţie. Într-o epocă a globalizării accelerate, se pare că mai rezistent este simţul apartenenţei religioase decît cel etnic, susţin unii sociologi. De unde şi explicaţia pentru aşa numitul „islam global“. Globalizarea culturală este un fenomen care implică deteritorializarea culturilor şi comunităţilor, deteritorializarea religioasă, etnică. Astfel, islamul devine o sursă formidabilă de identitate colectivă, care conectează grupuri complet diferite cultural, lingvistic, etnic şi geografic. O identitate care nu are nimic european, reclamă mulţi germani, o identitate în care nu îşi găsesc loc principii şi valori europene. 

Carmen Gavrilă este jurnalistă la Radio România.