Țepele de odinioară
Cuvîntul ţeapă a făcut carieră după 1990. Înainte, noi îl foloseam în legătură cu un anumit obicei. A trage ţeapă însemna să fugi dintr-un restaurant fără să plăteşti. Iar trasul ţepelor devenise în anii ’80 aproape un sport naţional printre tineri şi în special printre studenţi. Adică, mîncai cu prietenii la restaurant şi mai ales beai, iar apoi nu mai aşteptai să vină şi nota de plată. Grupul se retrăgea de la masă într-un mod cît mai discret, lăsîndu-i pe chelneri cu buza umflată. Uneori, treaba asta se repeta de cîteva ori în aceeaşi seară, la mai multe localuri. Cu alte cuvinte, chefliii făceau cîte un tur prin centrul Bucureştiului, asemeni crailor de Curtea Veche, doar că pe gratis. \
Obiceiul era înrudit cu acela de a merge fără bilet în autobuz, cu felul în care ţăranii furau recolta de pe cîmpurile care odată fuseseră ale lor şi cu meteahna muncitorilor de a sfeterisi piese din fabricile despre care se spunea că aparţin poporului. Restaurantele, ca şi celelalte afaceri erau de stat iar statul comunist era ceva de rău, nu îi slujea pe oameni, ci îi oprima, aducîndu-le numai rele. Noi, tineri luminaţi, priveam lucrurile în mare şi ne ziceam că a pleca de la un restaurant fără să plăteşti poate fi o formă de protest împotriva statului şi a serviciilor sale execrabile. Evident, efectul ţepelor noastre din mizerabilele localuri ale patriei nu afecta în nici un fel ordinea statală. Era însă resimţit direct de către chelnerii şi administratorii respectivelor restaurante. Dar cum şi pe aceştia îi vedeam ca pe nişte profitori corupţi ai regimului, nu puteam decît să fim foarte satisfăcuţi ori de cîte ori reuşeam să-i fentăm. Era una din justificările prin care ne feream conştiinţa de ideea că săvîrşeam un furt. Adevăratul motiv al ţepelor era însă bucuria riscului şi adrenalina.
Cînd aveai de gînd să faci aşa ceva, tehnica era să te aşezi la o masă cît mai aproape de ieşire. De la terasele deschise vara, pline de lume şi mereu cu prea puţini chelneri, era cel mai uşor să te faci nevăzut. Unele restaurante aveau însă ieşiri mai complicate iar riscurile de a fi oprit înainte de a ajunge la uşă erau mai mari. După cîteva beri însă, totul începea să pară posibil.
La mezaninul blocului Turn din Piaţa Palatului exista o asemenea berărie, nerecomandabilă din punct de vedere strategic. Bucătăria de unde veneau chelnerii era în faţa uşii de la sala de mese. Cînd ieşeai, te puteai ciocni de ei, iar de la acea uşă şi pînă în stradă mai aveai de coborît încă vreo două rînduri de scări şi de străbătut un hol. De regulă, ca să nu atragem atenţia, nu plecam toţi odată, ci pe rînd iar, în cele din urmă, la masă rămînea unul singur, cu banii pregătiţi pentru orice eventualitate, aşteptînd momentul potrivit să o şteargă şi el. Ne asumam acest rol periculos, prin rotaţie. Era rîndul meu şi coşmarul s-a întîmplat. Deşi studiasem atent traseele şi ritmurile chelnerului, m-am petrecut cu el exact cînd ieşeam din sală. A zărit masa goală şi s-a întors către mine care deja coboram scara, nici prea repede ca să nu semene a fugă, nici prea încet ca să nu-i dau timp de reacţie. Totuşi, omul m-a strigat: „Alo, băiatu’ (aveam vreo 19 de ani), păi aţi plecat aşa, cu toţii?“. Am bălmăjit ceva cum că poate colegii mei or fi la toaletă. Pufnind în rîs, chelnerul a început să strige pe cineva de jos din direcţia în care mă îndreptam eu: „Marcelicăăă! I-auzi ce zice băiatu’“. N-am mai aşteptat să apară Marcelică, m-am întors cîţiva paşi întinzîndu-i chelnerului toţi banii pe care-i aveam strînşi în pumn. Era un procedeu care funcţiona întotdeauna. La vederea banilor (cu bacşişul inclus) furia lor se atenua măcar pentru cîteva momente, suficient cît să poţi spăla putina în relativă siguranţă. Am reuşit să scap, fără să mai dau ochii cu Marcelică (pe care mi-l închipuiam un fel de Silvester Stalone), dar am avut oarecare dificultăţi în a le explica prietenilor, care mă aşteptau două străzi mai încolo, că nu mai am banii. Eşecurile de acest fel erau atît de rare încît păreau greu de crezut.
Altădată, un amic, Creţu, a făcut un asemenea tur de forţă pe la mai multe cîrciumi. Prima ţeapă a fost la localul Palace de pe Brezoianu, unde a băut vreo două beri. Au urmat alte trei cîrciumi rezolvate cu acelaşi procedeu. S-a despărţit de colegi şi, tîrziu în noapte, picotea pe scaunul ultimului metrou în drum spre casă. Dintr-odată s-a simţit privit insistent de cineva care se postase în picioare, chiar în faţa lui. Era chelnerul de la Palace, care-i bătea obrazul.
Un alt cunoscut mi-a povestit cum în acea perioadă a tras zeci de ţepe prin restaurantele din Petroşani. La un moment dat, el şi prietenii lui şi-au dat seama că nu mai au unde să intre. Deveniseră proscrişi pînă şi în ultima bodegă din oraş. Norocul nostru că Bucureştiul era mai mare.
