Pledoarie pentru plictis

Acum vreo cinci ani, publicam în acest colţ de pagină următorul text:  „Este un semn al vremurilor noastre şi, cred eu, un semn destul de neliniştitor faptul că ne plictisim din ce în ce mai în puţin. (Recunosc, parafrază după Valéry). Că nu ne place să ne plictisim, înţeleg. Că ne place că nu ne mai plictisim, mă nelinişteşte. 

Privit de mulţi ca simptom al decadenţei molatece şi ca expresie supremă a inutilului, plictisul are rolul său terapeutic, face parte din anatomia unui spirit bine dezvoltat şi nu trebuie reprimat. Plictisul are rolul său bine determinat în viaţa spiritului şi nu evocă nicidecum un spirit bleg, soporific, amorţit. Dimpotrivă, plictisul e reacţia unui spirit viguros, vital, un spirit capabil să refuze radical şi să-şi ceară imperativ dreptul la liberă existenţă. Ne plictisim cînd sîntem expuşi intemperiilor indiferentului, cînd urcă peste noi cantităţi mari de ceva de care nu ne pasă, cînd ceea ce ne livrează lumea nu ne mai pune în tensiune. Ne putem plictisi în mijlocul oamenilor, de trăncăneala lor, de feţele lor, de obiceiurile lor, sau în mijlocul odăii noastre, de pereţi şi de vederea imobilă de pe fereastră, de masa aceasta şi de uşa aceasta şi de patul acesta. Ne putem plictisi de prea mult sau de prea puţin. Dar plictisul este indicatorul înnăscut care ne spune că ne aflăm în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, cu oamenii nepotriviţi. Plictisul e semnalul de evacuare în caz de urgenţă, e atenţionarea că de-acum încolo începe tîmpirea. Apărîndu-se, spiritul refuză. Plictisul e cel mai bun semn de sănătate a spiritului, e sistemul său imunitar, e impulsul irezistibil spre nou, e biciuirea care reînvie imaginaţia, e începutul ireversibil al revigorării.

Cînd ceva riscă să îmbolnăvească spiritul, ceva deteriorant în ordine intelectuală, precum prostia, kitsch-ul, goliciunea de tinichea, superficialitatea, redundanţele de orice fel, se declanşează reacţia naturală de apărare: apare, ca o secreţie, plictisul. Cum plictisul e insuportabil, spiritul se pune imediat în căutare, în construcţie, în tensiune benefică. 

Între multele însuşiri pe care le are orice spirit este şi aceea de a se plictisi; aşa cum biologia noastră funcţionează bine numai dacă glandele secretă la timp ceea ce trebuie, spiritul nostru lucrează sănătos numai dacă secreţiile necesare vin cînd trebuie şi în compoziţia corectă. Între aceste secreţii, plictisul are un loc important. Spiritul care nu se mai plictiseşte este ca ochiul care nu mai lăcrimează – e bolnav. Excesul de plictis, adică spiritul care prea se plictiseşte, este la fel de bolnav, aidoma ochiului care lăcrimează mereu. Ei bine, observaţiile mele empirice îmi arată că tot mai puţini oameni se plictisesc. Plictisul e pe cale de dispariţie din România aceasta. Nu ne mai plictisim în faţa plictisitorului. Multă lume ar ţopăi de bucurie dacă ar ajunge la concluzia mea, dar eu mă îngrijorez. Chiar este dezirabilă o lume fără plictis? Eu cred că o lume care nu ştie să se mai plictisească, care îşi pierde reflexul plictisului este o lume expusă prostirii, este o lume uşor de manipulat, este o lume masificată într-un entertainment gigantic şi fără sfîrşit. O lume ca un carusel înnebunit pe care nimeni nu-l mai poate opri. Nu fac aici un elogiu plictisului, deşi poate că ar merita, fie şi numai pentru că plictisul e astăzi un lux accesibil numai spiritelor sensibile. Vreau doar să-i constat prezenţa tot mai palidă şi să mă alarmez. Incapacitatea noastră de a ne mai plictisi semnalează că sîntem gata să primim orice. Dacă instinctul de conservare al spiritului este debil, atunci spiritul însuşi e ameninţat. Şi ce e de făcut? Cînd nu avem răspunsuri, să ne aducem aminte îndemnul antic de a ne întoarce la natură. Să privim afară şi să înţelegem.“ 

Privesc, acum, afară. Toamnă insuportabilă, cu nervi bacovieni, cu melancolii de plumb, cu regrete şi minuscule exasperări – exasperate ele însele că nu pot deveni mari, existenţiale disperări. Se profilează, pe fundalul înnegurat, scheletic, un fost copac. De la fereastra mea pînă la el, pîclă umedă. Mă simt prizonier. Nu al toamnei, nu al lumii care nu se mai plictiseşte niciodată. Al cerurilor. Ca omul pitagoreic despre care vorbeşte Constantin Noica în acest fermecător fragment: „În ce curioasă stare se va fi simţit omul lui Pitagora! Învăluit în cele şapte ceruri sferice, prizonier al unei lumi de şapte ori ferecate, el contempla, din nemişcarea sa, mişcarea ameţitoare a bolţilor suprapuse. Dacă măcar ar fi fost în stare să prindă armonia sonoră a bolţilor, ce păreau ochiului că se mişcă dizarmonic, fiecare numai cu grija mersului ei. Dar urechea nu percepe decît armoniile întrerupte, în timp ce bolţile răsună fără încetare. Şi apoi, să ne închipuim că omul lui Pitagora ar fi auzit. Însemna aceasta o libertate în plus? Nu, era o sclavie în plus: văzul conspira cu auzul pentru a face pe om conştient de ordinea care-l înconjoară, adică de propriul său prizonierat.“ Adică plictisul. 

Plictisul înalt, superior, cunoscător…