EDITORIALE ȘI OPINII

„Tovarăşa dirigintă, vai, ce bine să vă găsesc şi ce bucurie să vă revăd! Vai, numai dumneavoastră ne puteţi ajuta! E o minune reîntîlnirea noastră şi o binecuvîntare, cu siguranţă, pentru copilaşul meu, dragul de Cristinel, pe care vi-l amintiţi neîndoios!“

Deşi piaţa de carte din România e axată în principal pe traduceri, deşi cele mai multe edituri trăiesc (sau doar supravieţuiesc) din cărţile traduse, traducătorii înşişi sînt neglijaţi, vulnerabili şi săraci. Traducătorii români au tariful cel mai mic din Europa.

Este numele unei spectaculoase explozii demografice. Risipită pe o fîşie de pămînt, strivită între pantele abrupte ale munţilor Sierra Madre şi uriaşele valuri ale Oceanului Pacific, undeva la jumătatea distanţei dintre nordul şi sudul Mexicului, o mică aşezare zace de secole, răpusă de fascinaţia peisajului.

Moldova de după 2009 a trecut printr-o accelerată liberalizare politică, în timp ce liberalizarea economică a rămas mult în urmă. Cînd aud de „furtul miliardului“, cei mai mulţi oameni îşi imaginează un fel de jaf ca în filme, unde tipi mascaţi opresc maşini blindate ale băncilor.

Avem două opţiuni. Prima este să facem tot ce putem pentru a intra în Schengen. A doua este să ne punem întrebarea ce s-ar fi întîmplat dacă am fi fost deja în Schengen. Ceea ce se întîmplă acum în Ungaria s-ar fi putut întîmpla la Bucureşti.

Despre solidaritate – numai de bine, vor spune, de îndată, solidari, o sumedenie de inşi principiali, pentru care orice aglutinare veselă, orice înregimentare băţoasă, orice complicitate cool sînt însemne ale „spiritului civic“.

În numărul anterior, a apărut o ştire nebăgată în seamă despre „bananele din Ungaria“. Se referea, de fapt, la problema chinezilor din ţara vecină – „banane“, pentru că au rămas galbeni la exterior, dar în interior s-au dat cu albii. Sînt vreo 11.000 legali, dar, probabil, în realitate, de vreo trei ori mai mulţi. Ungurii par îngrijoraţi.

Am fost un cretin de mult prea multe ori ca să nu îmi dau seama – e drept, cu greu – că aplic standarde duble. Că ar trebui să fiu la fel de deschis la ideea că cei din jurul meu ar putea să înveţe şi să încerce să fie mai buni, pe cît sînt de drăguţ şi iertător cu propriile idioţenii sau cu cele ale amicilor mei.

Trăiesc într-o ţară fără mare tradiţie în a primi oameni la ananghie, veniţi din alte ţări, alte culturi. Comuniştii din Chile şi Grecia de acum juma’ de secol nu se pun. Erau cu ordin de la partid. Acum e provocarea cea mare. De aceea, ţara în care trăiesc s-a umplut brusc de pricepuţi în lumea arabă.

Oamenii se ocupă temeinic să-şi sape gropile de îndată ce scot capul din pămînt. La noi s-a inventat decesul înainte de naştere, căderea înainte de înălţare. Rînd pe rînd, Vaslui, Timişoara, Pandurii, ASA sau Astra au căpătat numele de banc Avîntul Prăbuşirea.

De la criza politică din 2012 încoace nu te-ai mai văzut atît de izolată între partenerii tăi europeni. Şi nici măcar nu se mai poate invoca acum drept pretext intensitatea bătăliei politice interne! În spinoasa criză europeană a refugiaţilor, România s-a trezit pe aceeaşi poziţie inflexibilă cu Slovacia lui Robert Fico.

N-ar trebui să ne mire: cei pe care nu i-a votat mai nimeni îi reprezintă fix pe cei care i-au votat. Nu ştiu dacă vă amintiţi ziua alegerilor europarlamentare de la noi. Cum care alegeri europarlamentare? Oricare dintre cele trei pe care le-am organizat de cînd sîntem în UE: în 2007, în 2009 şi în 2014. Nu vi le mai amintiţi, nu?

Revenind la pluralul gongi, nu este exclus ca acesta să indice şi un început de specializare semantică: stîrpim gongile, dar ne ţinem de goange.

Din nou, plagiatul. Cartaginem esse delendam. Plagiatul trebuie distrus. Unii, cu voce tremurată, îl proclamă plaga naţiunii. Alţii, pe la colţuri, chicotesc pe seama naivităţii unor profesoraşi, care, zic ei, vor să se bage în seamă. Iar alţii ridică din umeri, întrebîndu-se ce-o mai fi şi cu nacafaua asta.

● Pe un feribot din Grecia, între continent şi o insulă călătorea o familie de români, trei generaţii. Nu păreau prea înstăriţi, dar cei mai tineri erau foarte entuziaşti. Copilul ţopăia fericit în timp ce părinţii îi arătau culoarea mării, munţii şi insulele din depărtare, pescăruşii, corabia albă cu pînze ce tocmai trecea pe acolo.

Coridorul fierbea de aglomeraţie şi caniculă. Tinerii admitanţi şi părinţii lor – derutaţi de vastitatea labirintică a universităţii – mergeau în toate direcţiile, fluturînd dosare de înscriere la facultăţi. Doar un domn se plimba relaxat printre ei, complet imun la îmbrîncelile inerente ale multitudinii de oameni din incintă.

Statul german a recompensat, recent, peste o sută de librării independente cu diplome şi premii substanţiale (între 15.000 şi 25.000 de euro). Premiile răsplătesc eforturile librarilor de a menţine standarde ridicate în ceea ce priveşte calitatea evenimentelor programate şi angajamentul pentru literatura de calitate.

Cînd scriam acum trei săptămîni că sînt pesimist faţă de cum vor întîmpina românii valul migrator, că experienţa noastră recentă de migranţi în Vest nu ne-a învăţat empatia pentru străini, m-am dovedit exagerat de… optimist. Românii nici măcar nu au aşteptat să aibă de-a face cu migranţi reali la ei acasă.

Trăim ultimativ probleme secunde, slujim decerebrat valori derivate. Investim prost şi entuziasmul, şi ura. Prezenţa politicului în viaţa noastră ar trebui să fie un dozaj echilibrat de eficacitate şi discreţie. Nu e normal, cu alte cuvinte, ca politicul să devină o ocupaţie de fiecare clipă, un pariu perpetuu, un scop în sine.

Nu, continuarea nu este, cum probabil vă aşteptaţi, acel trist „păcat că-i locuită“. Şi totuşi, cîteodată îţi vine să te întrebi de ce oare o fi ea atît de prost locuită. E adevărat, omul sfinţeşte locul – şi o face adesea şi la noi. Dar cînd ţi-e lumea mai dragă, vine alt om şi-l poceşte.

De cînd scriu la Dilema veche am început să cîştig rapid popularitate. În ritmul asta îl întrec pe Fuego într-un an, doi şi, pe termen lung, cine ştie, poate ajung mai celebru ca văru’ Guţă. Obişnuit cu admiraţia pe care o bună parte a românilor o au pentru romi, mă cam intrigă valul ăsta de opinii bune.

Criza refugiaţilor. Auzirăm de curînd părerea domnului Băsescu: „ei“ au comis-o, tot „ei“ să se spele pe cap cu ea. România a fost tratată ca stat de mîna a doua, nu ar trebui să găzduiască refugiaţi. Ăştia ar fi numai prilej de migrene, că sînt ori terorişti, ori exportatori de molime, ori etern atîrnători la buget.

Halep e un fenomen, o excepţie, iar asta e, indiferent de politeţuri, prin chiar definiţie nereprezentativ. Odată trecut momentul victoriei sau înfrîngerii într-un meci sau altul, aş zice că n-ar trebui nici să ne bucurăm, nici să ne supărăm. Simona e un şantier, cîteodată în stil Dubai, alteori cu accente de meşter Manole.

În sfîrşit, preşedintele Iohannis a ieşit şi a vorbit despre criza refugiaţilor. În stilu-i simplu şi direct, el a avansat un număr fix de refugiaţi – 1785 – pe care România i-ar putea primi. Declaraţia a avut darul de a face oarece lumină într-o poveste pînă acum plină de nebuloase, în jurul căreia s-au ţesut tot felul de scenarii.

Desigur, pentru mai toată lumea, vedeta acestei ediţii a Festivalului a fost Filarmonica din Berlin, condusă de Simon Rattle. N-am fost la concert, ratînd un moment de nostalgie personală. În 2003, la un an după ce Simon Rattle a devenit dirijorul principal al marii orchestre, i-am ascultat într-un concert la Chicago.

În ciuda mitului inteligenţei naţionale, se pare că ideile au căpătat în română destul de multe conotaţii negative şi minimalizatoare. Expresii ca a intra la idei sau a băga la idei ilustrează interpretarea negativă a ideii (care, de altfel, este de cele mai multe ori fixă), văzute ca o îngrijorare dusă pînă la obsesie.

Se discută iarăşi intens despre plagiat. Tema reapare în spaţiul public cînd şi cînd, pe măsură ce presa mai scoate la lumină suspiciuni legate de tezele de doctorat alcătuite sau coordonate de către mai-marii zilei.

„De peste zece ani, radiografiez în Dilema veche ediţiile Festivalului Enescu. Anul acesta repertoriul mi se pare mai modernizat. Sînt cîteva lucruri care nu s-au cîntat în România pînă acum, deşi au împlinit 100 de ani. Modernismul muzical în latura sa expresionistă a fost mai puţin gustat în România."

Nu mă aşteptam ca la US Open să cîştige Simona Halep. Asta pentru că ştiam că în finală o va întîlni pe Serena Williams, cea care pare cu o clasă peste toate jucătoarele actuale. Serena era acasă la ea şi cîştigase ultimele trei ediţii ale turneului.

Uşa biroului decanului fu deschisă abrupt. Din cadrul ei, bătrînelul tremurător (care ţinea în mînă ceva ce aducea a tablou) începu să vocifereze piţigăiat: „Da, da’ domnul academician Preoţescu unde-i?“ Decanul îl recunoscu imediat pe pictorul octogenar Maimuţeanu, cîndva un personaj boem cu oarece notorietate în urbe.

N-a fost cea mai bună ediţie a Galei HOP, dar a fost, cu siguranţă, cea mai interesantă. Directorul galei, regizorul Radu Afrim, a propus pentru exerciţiul liber două teme, la alegere: „Dada (...Ce-i cu dadaismele astea?)“ sau „Vacanţa la mare“.

Dacă eşti un procuror rezonabil de isteţ încerci să ajungi la şef şi îl ai pe radar pentru că, în acel caz, ai un indiciu puternic că şeful celui pe care l-ai prins e adevăratul beneficiar al schemei de corupţie. Asta e ceea ce fac procurorii normali. Dacă nu faci asta, intri la categoria procurori-mămăligă.

„Terminarea cotelor de lapte şi embargoul rusesc nu au nici o legătură între ele, dar s-au produs simultan şi au avut acelaşi impact: au pus o imensă presiune pe noi.“ Fraza, logică şi filozofică în acelaşi timp, nu iese din gura vreunui tehnocrat de la Bruxelles. Este rostită de un fermier din sudul Suediei.

Cînd ne supărăm, ne supărăm, de regulă, pe politicieni. Ei sînt vinovaţi pentru proasta administrare a ţării, ei promit şi nu fac, ei acordă prioritate intereselor personale, în loc să se gîndească la patrie şi popor.

Ani la rînd, cînd eram mai mic şi mergeam în fiecare vară cel puţin o lună pe munţi, cu ai mei, aveam un loc preferat unde puneam cortul, pe malul lacului Cîlcescu. Era acolo şi un izvoraş care şerpuia pînă la lac, printre pîlcuri de flori de omag.

Facebook-ul îmi aminteşte de o poză făcută exact acum doi ani. 13 puşti zîmbind fericiţi după antrenamentul de fotbal/baschet. În fiecare sîmbătă fac antrenamente cu copiii care trăiesc într-una dintre cele mai nenorocite zone din Ferentari.

Învăţarăm la şcoală că poporul român se trage din dacii care erau cei mai buni şi drepţi dintre traci. Că, la noi, ospitalitatea şi omenia sînt reguli de aur. Că pîinea şi sarea se află întotdeauna la îndemînă pentru a cinsti drumeţul, oaspetele, nevoiaşul în trecere.

Steaua a ajuns o glumă. Echipa e deţinută de un tip care spune că o vinde primului venit, iar marca e a unui club ministerial care ne dă de înţeles acum că l-a păcălit calificat pe cel dintîi, care s-a angajat să bage banii pe care ministerul nu-i mai avea.

Urmărind dezbaterile din spaţiul public, se poate simţi existenţa unui curent puternic de respingere: refugiaţii nu au ce căuta aici, întreţinerea lor ne-ar costa prea scump, problema nu e a noastră, pericolul infiltrării militanţilor islamişti este prea mare, şi aşa mai departe.

De cînd cu criza refugiaţilor, Europa a preluat de la America statutul de campion absolut al autoblamării. Civilizaţia noastră a ajuns, de mult timp, în stadiul freudian al urii/admiraţiei de sine.

Numărul argotismelor pătrunse în limbajul public actual e destul de mare: în mod special al celor legate de numeroasele scandaluri de corupţie, afaceri ilegale, furturi, procese din actualitatea politică şi „mondenă“. Vocabularul lumii interlope nu mai este prezent doar în reportaje sau ştiri de senzaţie.

Se zice, în tot cuprinsul lumii, că misiunea de căpătîi a universităţilor nu este de a reproduce, ci de a produce cunoaştere. Frumos lucru! Şi, dacă te uiţi puţin în largul lumii, vezi că, pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale, chiar aşa şi este.

Avem de-a face cu noi grupuri de iniţiative civice, nu neapărat formalizate, care reuşesc să influenţeze viaţa publică la nivel local. Această dezvoltare pe un plan nou este de natură să ne aducă beneficii, pentru că în acest fel societatea civilă reprezintă din ce în ce mai mulţi cetăţeni.

În copilăria noastră din timpul comunismului, am avut mereu de-a face cu gardurile şi cu zonele interzise. Nu doar la figurat, ci şi la propriu. De exemplu, spaţiul verde din jurul blocurilor, pentru cine îşi mai aduce aminte, era înconjurat cu sîrmă ghimpată.

Angoasa doamnei Nona Iepur-Mortadel a început în momentul în care nepotul favorit – Cristi –, elev în clasa a şaptea la o şcoală din America, îi spuse, în româna lui stricată: „Buni, semestru’ ăsta mi-au dat Apilin!“ Simţise în glasul cristalin al băieţelului o frică profundă, un strigăt mocnit după ajutor.

Ce pot face cetăţenii? Ce poate face statul? Şi ce poate face Uniunea Europeană? Sîmbătă a avut loc la Paris o amplă manifestaţie pentru susţinerea refugiaţilor şi împotriva xenofobiei, cu peste 8000 de participanţi.

Este Putin un geniu strategic care a făcut din Rusia, din nou, o putere globală? Sau este încă un ţar care îşi distruge ţara în căutare de putere personală (un pattern obişnuit la ţari)? Îndeobşte vezi prima opinie prezentă în media.

O foarte bună agenţie de turism mi-a făcut oferta unei săptămîni all-inclusive pe plaja unei insule greceşti. Şi ziarele, şi prietenii m-au prevenit că, acceptînd oferta, îmi asum un mare risc. În Grecia e criză, sînt probleme cu numerarul, iar emigranţii bîntuie ameninţător peste tot. Am riscat.

Stimate domnule profesor David,  În primul rînd, nu discutăm în acelaşi plan. Textul meu este, explicit, unul polemic; articolul dumneavoastră este unul academic, preocupat să pună la adăpost psihologia contemporană de polemica mea conjuncturală.

Am fost imigrant. Am trăit legal, dar şi ilegal, în nouă ţări. În ultimii doisprezece ani am lucrat adesea cu refugiaţi. Am stat în tabere de refugiaţi sau în tabere legale şi ilegale unde trăiesc imigranţi. Există un miros specific al taberelor de refugiaţi. Vara miroase a sudoare şi a gunoi. Iarna a fum şi a haine murdare.