Călători străini
● Pe un feribot din Grecia, între continent şi o insulă călătorea o familie de români, trei generaţii. Nu păreau prea înstăriţi, dar cei mai tineri erau foarte entuziaşti. Copilul ţopăia fericit în timp ce părinţii îi arătau culoarea mării, munţii şi insulele din depărtare, pescăruşii, corabia albă cu pînze ce tocmai trecea pe acolo. Şi peisajul era încîntător. Femeia mai în vîrstă din familie, însă, şedea pe scaun îmbufnată, în contrast cu toată lumea din jur. Cu nişte haine triste şi basma pe cap, privea în gol, părînd să nu vadă altceva decît propriile-i gînduri. Dădea impresia că nici nu vrea să vadă ce era în jur, fiindcă nu-i erau lucrurile cunoscute, totul îi era străin. Degeaba încercau ceilalţi din familie s-o înveselească. La un moment dat au întrebat-o dacă nu cumva îi e frică. Poate că-i era şi frică, dar răspunsul i-a fost: „Şi dacă aş muri, ce mare scofală? Problema e că nu mă simt bine aici…“. Omul ce nu poate fi scos dintr-ale lui, incapabil să călătorească, să-şi schimbe locul, fie şi numai pentru cîteva zile. Genul rutinier, legat de propria gospodărie, care odată scos în lume, simte totul ca pe o agresiune. Desigur, familia nu a vrut decît să-i facă o bucurie, s-o plimbe prin locuri frumoase. Ea le-a stricat concediul ce părea plătit cu multe eforturi.
● În Kavala, sîmbătă seara am nimerit într-un bar aflat, unde altundeva decît… pe plajă. Locul era splendid, temperatura perfectă. Condusesem mult şi voiam ceva de băut, orice, chiar şi un pahar cu apă, înainte de culcare. M-am aşezat singur la o masă. Vreo zece minute nu m-a băgat nimeni în seamă. Atipic pentru Grecia. Lumea în jur socializa, însă. Dar într-un mod din acela fiţos. Femeile, localnice, erau îmbrăcate destul de strident şi păreau că voiau neapărat să fie văzute şi admirate. Bărbaţii îşi etalau muşchii şi tatuajele. Părea că toată lumea se cunoştea cu toată lumea. Clienţii treceau fără probleme de la o masă la alta. Chelnerii erau şi ei parte din întreaga conspiraţie. Schimbau replici şi glume cu toată lumea, ca şi cum ar fi fost cu toţii vreodată colegi de şcoală. Numai eu eram un intrus. Cine nu cunoaşte sentimentul de excludere? E poate unul din cele mai neplăcute şi frustrante. L-am mai avut şi prin România, în localuri din acelea ce păreau înfiinţate numai pentru prietenii patronului. Aici, însă, nu mă aşteptam. În cele din urmă, o chelneriţă a venit şi mi-a spus că masa la care mă aşezasem, pe partea cu vedere la mare, era rezervată. Nu m-am mirat. Mi-a indicat un alt loc unde puteam să stau, mult mai obscur. Am acceptat resemnat, spunîndu-mi că în seara aceea trebuia să fiu Oblio.
● Sînt români care, în călătoriile în străinătate, se feresc de conaţionali. Nu-i suportă. Poate că uneori au dreptate. Unii români sînt nesuferiţi. Şi fiindcă le înţelegi limba, iar ei se cred liberi să spună orice, ai acces, fără să vrei, la intimităţi neplăcute. E un motiv în plus să ţi se pară neamuri proaste. Printre vorbitorii de alte limbi e mai greu să detectezi neamurile proaste.
La un local din Uranopolis am stat lîngă masa unei familii de nemţi: mamă, fiică şi ginere. El avea sprîncenele puternic pensate şi purta un tricou fără mîneci care lăsa să i se vadă nenumăratele tatuaje. În urechi purta cercei. Ea era brunetă cu ochi albaştri, avea pe mîini tatuaje (mai puţine decît el, dar destule), unghiile lungi şi late îi erau colorate strident şi mesteca cu gura deschisă. Pantalonii de piele îi erau mulaţi pe pulpe şi „decoltaţi“ deasupra genunchilor. Se vedea că mama îi semănase în tinereţe. Doar vîrsta îi adusese un oarecare plus de decenţă. Cu alte cuvinte, au şi nemţii neamurile lor.
● Prin ce se remarcă turiştii (sau mai puţin turiştii) de origine slavă, adică ruşii, sîrbii, croaţii, bulgarii, ucrainenii, uneori chiar şi moldovenii – şi or mai fi şi alţii? Prin bărbaţii corpolenţi, tunşi scurt, şi femeile subţiri şi „aranjate“ excesiv? Nu neapărat. Prin impresia de lipsă de rafinament sau chiar brutalitate pe care o degajă? Nu întotdeauna. Vă spun eu un criteriu absolut: firma Adidas cu ale sale trei linii. Din nu ştiu ce motiv, oamenii ăştia au un adevărat cult pentru treningurile, şorturile, tricourile, pantofii şi şlapii respectivei firme, care le-au lipsit atît de mult în vremea comunistă.
