Scandal transatlantic

Angoasa doamnei Nona Iepur-Mortadel a început în momentul în care nepotul favorit – Cristi –, elev în clasa a şaptea la o şcoală din America, îi spuse, de ziua ei, la telefon, în româna lui stricată: „Buni, semestru’ ăsta mi-au dat Apilin!“ Simţise în glasul cristalin al băieţelului o frică profundă, un strigăt mocnit după ajutor, la care ea – mamă a patru copii şi bunică a altora nouă – nu avea cum să rămînă indiferentă. Îl întrebase dacă-l doare ceva, dacă-i fusese rău, dacă stătuse prin spital, Doamne fereşte, însă nepotul ori nu pricepuse prea bine pronunţia moldo-vlahă, ori nu dorise să o îngrijoreze şi mai tare, aşa că i-l pasă rapid pe taică-său, fiul doamnei Nona, inginerul mecanic Bibi Iepur-Mortadel. De la acesta erau slabe speranţe să afle vreun detaliu. Mereu o protejase de realităţile dificile, temîndu-se probabil că o veste rea i-ar putea da peste cap tensiunea oscilantă. Întrebările neliniştite despre Apilin şi despre starea lui Cristi se loviră aşadar de remarcile formale ale fiului emigrat de opt ani: „Sîntem OK, bre mamă! Ai grijă să-ţi iei pastilele! La mulţi ani! Hai, pa!“ 

Ce pastile, ce mulţi ani, ce pa? Doamna Iepur-Mortadel căzu în depresie acută. Băieţelul se îmbolnăvise, fără îndoială, printre străini, întrucît, uite, i se administra Apilin, iar părinţii refuzau să comunice cumplita veste bătrînei lor maici. Simţea că se prăbuşeşte Universul. Cristi era lumina ochilor ei, chiar dacă îl vedea rar, cînd mai catadicsea Bibi să facă vizite prin ţară. Nona stabilise, cu ani în urmă, că nu se va duce niciodată în Statele Unite. Înălţarea cu avionul la zece-doişpe kilometri în aer mai treacă-meargă: cerul îl vezi cu claritate, e străbătut doar de păsări călătoare. Gîndul însă că, sub ea, ar fi numai ocean întunecat, plin de rechini şi de alte fiare necunoscute o paraliza pur şi simplu. Bibi şi ai săi existau, prin urmare, pentru doamna Iepur, mai mult în poze şi pe telefon decît în carne şi oase. Poate de aceea îl şi iubea pe Cristi atît de intens. Faptul că, în prezent, lua Apilin şi că îi mai şi striga lucrul acesta, de peste mări şi ţări, reprezenta o tragedie. O tragedie care o va măcina încet şi sigur, dacă nu va arăta puterea de a-i descifra singură teribilul mister.

Mamă-eroină, Nona nu fusese vreodată genul de femeie care să stea cu mînile în sîn şi, cu atît mai puţin, ar fi acceptat să devină astfel la bătrîneţe. Trecu deci la treabă. Mai întîi, trebuia să afle ce era aceea „Apilin“. O întrebă pe vecina ei, Păpădia Costiţă, soră medicală pe timpul lui Ceauşescu. Doamna Costiţă s-a uitat la doamna Mortadel ca la felul al optsprezecelea. „Nu ştiu, maică“, observă băbuţa cu regret. „E din astea noi, cred, aduse de americani.“ Bunica lui Cristi apelă iute la planul B. O sună pe nepoata Miruna, elevă de liceu la mate-info. O rugă să caute, pe „goagăl“ sau cum Dumnezeu se mai chema, medicamentul Apilin. Miruna întrebă imediat de ce – se simţea cumva rău? După o clipă de ezitare, Nona răspunse: „Mămăică, uite ce-i: Cristi, văr’-tu din America, mi-o spus că-i dau pe acolo ceva ce se numeşte Apilin. Mi-e să nu fie bolnav, săracu’. Vezi tu ce-i drăcia asta, da’ să nu sufli încă nici o vorbă lu’ mă-ta şi lu’ tac-tu!“ I se păru că o aude chicotind în telefon, dar se linişti cînd fata i-a replicat serioasă: „Bine, hai că investighez!“ 

După cîteva minute, Miruna reveni şi, într-o tonalitate gravă a vocii, îi comunică: „Buni, nasol de tot! Scrie pe Internet că Apilinul ar fi un medicament de ştergere a memoriei, pe care americanii l-au folosit pentru personalul militar şi medical intrat în contact cu extratereştrii de la Roswell“. „Ruzvelt, extratirăştri!?“, exclamă interogativ bătrîna, cuprinsă de fiori. „

a fost un preşedinte de-al lor“, o corectă Miruna, rîzînd brusc. Pe doamna Iepur-Mortadel nu o mai interesau însă amănuntele. De ce se temea nu scăpase. A mîhnit-o enorm decizia fiului de a pleca definitiv în America, atunci cînd a cîştigat la Loteria Vizelor. Nu înţelegea cum ai putea vrea să trăieşti printre străini. Ea era o patrioată înflăcărată. Nu acceptase complet nici măcar numele italienizat, ziceau unii, al răposatului soţ, Mortadel, şi insistase să-şi păstreze şi identitatea de domnişoară, Iepur. Iată ce s-a întîmplat cu emigrarea, lovi-o-ar pacostea! Le-au dat viză ca să-i folosească drept cobai în experimentele lor ştiinţifice. Bibi şi nevastă-sa fuseseră pesemne afectaţi deja la creier, dar copilul rezista şi cerea ajutor bunicii, în modul lui naiv şi tulburător. Buimacă, Nona sări în primul tren spre Bucureşti. Situaţiile excepţionale impuneau măsuri excepţionale. 

Din aproape în aproape, ajunse la sediul Ministerului Afacerilor Externe. Plînse pe coridoare, le spuse tuturor că e mamă-eroină şi că familia sa exilată în SUA se găsea în mare pericol, din cauza preşedintelui

şi a „extratirăştrilor“ săi

. Spre surprinderea funcţionarilor, ministrul – informat despre cazul femeii din provincie – decise să nu o abandoneze şi trimise un consilier cu ea la Ambasada americană, sfătuind-o să-şi spună acolo păsul. Americanii – derutaţi la rîndul lor – au primit-o treptat, pe scară ierarhică, pînă la nivel de însărcinat cu afaceri. Acesta i-a ascultat atent povestea, fiind impresionat de lacrimile sincere ale doamnei Mortadel. O îmbrăţişă la sfîrşit şi îi zise să se întoarcă şi să aştepte veşti de la el. Va rezolva personal problema. Nona Iepur-Mortadel avu, nu ştia de ce, pentru prima dată în viaţa sa, încredere într-un străin. Plecă acasă şi, într-adevăr, după două zile, primi un telefon precipitat de la Bibi. „Ce-ai păţit, mamă-hăi? Ai căpiet? M-a căutat FBI-ul la uşă. Numai asta îmi trebuia în preajma examenului de cetăţenie! Ce

ia, cu forţa, Cristi? Pune-ţi aparat auditiv! A zis că a primit

la şcoală, bre! Asta înseamnă

măi mamă-hăi!“ 

Istoreme