Povestea celor trei flori de omag

Dragă Bruno,

Îmi place foarte mult povestea ta cu „ataşamentul“ (în franceză,

sună mai subtil…). Mă rog, ştii şi tu că nu eşti primul, tu, Bruno Latour, care abordează problema, şi nici singurul, sînteţi deja un mic grup; dar asta e mai puţin important. Ceea ce voiam să-ţi spun este că zilele trecute am avut un vis care m-a făcut să mă gîndesc la tine. Dă-mi voie, aşadar, să ţi-l povestesc. 

Ani la rînd, cînd eram mai mic şi mergeam în fiecare vară cel puţin o lună pe munţi, cu ai mei, aveam un loc preferat unde puneam cortul, pe malul lacului Cîlcescu. Era acolo şi un izvoraş care şerpuia pînă la lac, printre pîlcuri de flori de omag. Cum îţi spuneam, zilele trecute am avut în vis imaginea de o claritate uluitoare a trei flori de omag, aplecate deasupra apei. Tot în vis, mă vedeam privind această imagine, cu lacrimi în ochi. Nu, nu era acea simplă nostalgie, lacrimile mele nu erau nici de regret, nici de fericire, ci de regăsire: acele trei flori eram eu!

Impresia a fost atît de puternică, încît cîteva zile la rînd am continuat să privesc în jur sub imperiul ei. Sînt la Buşteni, ştii, şi în faţa casei se înalţă, falnice, stîncile Bucegilor; toată lumea se uită la ele cu admiraţie. Am realizat atunci că doar eu stau cu spatele la Bucegi şi privesc fericit, în direcţia opusă, păşunile alpine de pe Sorica. Bucegii nu sînt ai mei, Sorica este însă în mine. De fapt, păşunea alpină, ca atare, este peisajul meu interior. De multe ori m-am visat vacă, stînd cu ochii blînzi aţintiţi în gol şi rumegînd în pace pe aceste tăpşanuri. Chiar cred că, în fiinţa mea profundă, sînt puţin vacă!… 

Seara m-am plimbat cu Ana, ca de obicei, pe „traseul scurt“, de-a lungul unor case vecine. Tot ca de obicei, priveam amîndoi doar terasele unde ar fi minunat să-ţi bei cafeaua de dimineaţă: clădirile erau simple anexe ale teraselor, iar acestea – doar aşezări ale voluptăţii mele de cafegiu.

Mi-au revenit astfel, de-a lungul zilelor, o sumedenie de astfel de vise cu ochii deschişi: terasa însorită din orice oraş prin care am trecut, drumul forestier, care se întinde alb şi pustiu de-a lungul unei văi din toţi munţii văzuţi vreodată, luminişurile cu hribi de la Obîrşia Lotrului, pe care le caut din priviri oricînd mă plimb pe munte, şi multe altele asemenea. M-a surprins, la un moment dat, apariţia unui fotoliu generos de piele, aşezat lîngă un şemineu, dintr-o poză ilustrînd „intimitatea burgheză“, pe care mi l-aş fi dorit atît de tare să fie al meu, încît a rămas o parte din mine. Am revenit apoi în toate colţurile intime ale caselor pe unde am locuit. De aici, am ajuns la sistemul de sensuri pe care Adam Drazin, un amic englez, antropolog, l-a descoperit în jurul obsesiei româneşti de care nici un român nu e conştient: îngrijit. O casă trebuie să arate îngrijit, ceea ce presupune grija şi îngrijorarea permanentă a locatarului ei, care o va îngriji în consecinţă. De ce? Ca să fie acasă, adică el + casă. Despre prieteni şi întîmplări, despre cîinele Bozo şi motanul Cănuţă, nu-ţi mai povestesc, că e banal. Dar, vezi tu, eu cred că sufletul e un peisaj. 

Să ne întoarcem însă la visul care m-a făcut să-ţi scriu această scrisoare. În termenii tăi sofisticat de sugestivi (ceea ce am admirat totdeauna la voi, intelectualii francezi, este capacitatea orgolioasă de a căuta totdeauna

cred că visul acesta ar putea fi tradus astfel: imaginea florilor mă face să plîng sau oare eu deplîng imaginea florilor? Nici una, nici alta, şi una, şi alta – ai răspunde tu, sibilinic. Ceea ce există aici este „ataşamentul“ dintre una şi alta. Iar omagul este un „fetiş“, ai explica, probabil, tu. Îmi aduc aminte de o frază de-a ta, care pare să se potrivească aici: „Problema fetişurilor este centripetă atît în raport cu subiectul, cît şi în raport cu obiectul“. Adică, mai pe înţelesul meu, la început a fost relaţia (e mai complicat, ştiu, dar nu e cazul acum să fac o exegeză a ideilor tale, ci doar să-ţi povestesc visele mele). E ca şi cu iubirea, aş zice: dincolo de iubiţi, de eu care o iubesc şi ea care mă iubeşte, există iubirea care ne implică deopotrivă pe amîndoi. Cam aşa şi cu peisajul: nu este nici natura din faţa mea, nici subiectivitatea din mine, ci ataşamentul care le cuprinde şi le transfigurează mutual pe ambele. De aceea îţi spuneam, sibilinic, la rîndul meu, că pentru mine sufletul este un peisaj. Tu mergi mult mai departe, vrei să demolezi epistemologii şi vezi în obiectele-fetiş ale existenţei noastre o ieşire din dihotomiile modernităţii. Spuneai undeva că acestea constituie cele două mari idiomuri, „cel al

şi cel al

, care permit evitarea straniei poziţii a «obiectelor-fetiş», capabile să te facă să faci lucruri pe care nici persoanele, nici obiectele nu le stăpînesc“. Iar mai departe, trăgeai o concluzie care îmi place: „Mi se pare că toată această gîndire a fetişurilor ne eliberează de gigantomahia libertăţii împotriva alienării: problema care se pune nu mai este de a şti dacă trebuie să fii liber sau ataşat, ci dacă eşti bine sau rău ataşat“. Mi se pare o post/anti-carteziană/modernă revenire la… animism. Îmi place! 

Nu mă înţelege greşit, dar cred că tu afirmi, pe această bază, că nu am fost niciodată moderni, pentru că tu nu ai fost niciodată… bătrîn. Căci orice bătrîn ştie acest lucru, fără să-l cunoască. Eu, dimpotrivă, printr-o ciudată întîmplare a sorţii, aproape că m-am născut bătrîn. Aveam doar vreo paisprezece ani, cred, cînd am scris primul meu text: „Apologia tabietului“. Era o reacţie, total anapoda, la apologia total opusă a adolescenţei, scrisă de Mircea Eliade. Eu eram adolescent, dar mă visam bătrîn… Iar acum îmi dau seama că prin „tabiet“ eu înţelegeam, de fapt, un soi de naştere asistată a „ataşamentului“ despre care vorbeşti tu: prin tabiet te ataşezi şi eşti ataşat de ceva care devine tu. 

Aş putea acum să adaug, pe urmele tale, într-un fel, că nu

tabieturi, ci

tabieturi. Drept care problema, cum zici tu, nu este dacă sîntem liberi sau dominaţi în raport cu aceste tabieturi, ci dacă aceste tabieturi sînt bune sau rele. Vorbind despre visul meu, nu am

imaginea florilor de omag, ci

acel vis, dimpreună cu omagul din el: cele trei flori de omag sînt parte a peisajului sufletului meu – sau, mai corect, a peisajului care este sufletul meu. 

Ce voiam să-ţi spun, de fapt, este că prefer totuşi omul-tabiet faţă de obiectul-fetiş. Ai putea să-mi explici de ce? 

Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog,