Jurnal de vacanţă
● O foarte bună agenţie de turism mi-a făcut oferta unei săptămîni
pe plaja unei insule greceşti. Şi ziarele, şi prietenii m-au prevenit că, acceptînd oferta, îmi asum un mare risc. În Grecia e criză, sînt probleme cu numerarul, iar emigranţii bîntuie ameninţător peste tot. Am riscat. Atmosfera „staţiunii“ în care mă aflu e euforică. Afacerea merge strună, se organizează picante „seri greceşti“, se mănîncă şi se bea bine, se practică, în grup, „aquatic gym“, pe scurt, distracţia e în toi. N-am văzut nici un emigrant, n-am simţit nici o agresiune, n-am perceput nici cea mai mică melancolie locală. Evident, ceea ce încerc să spun nu e că problema emigranţilor nu există, sau că economia, finanţele şi politica grecilor sînt fără fisură. Observ, totuşi, că presa şi oamenii politici desenează un peisaj „expresionist“, lipsit de culorile reale ale vieţii, neatent la „oferta“ factuală propriu-zisă, la ambianţa publică imediată.
(care nu mai vorbeşte despre oameni şi locuri, adică despre „lume“, ci doar despre „lumea“ politicienilor) şi
(care livrează, preponderent, discursuri pentru presă), realitatea se dovedeşte mai complicată, mai nuanţată, în orice caz
faţă de imaginile-standard produse de mass-media. Surescitarea (rentabilă) întreţinută de ziare şi televiziuni nu oferă informaţii adevărate, ci spectre, ecorşeuri, universuri paralele „de groază“. Asta duce, pe de o parte, la obturarea crizei
şi, pe de alta, la soluţii false, incapabile să regăsească şi să stimuleze normalitatea.
„Cum e cu criza?“ – îl întreb pe chelnerul cu care mă văd zilnic. (La o întrebare asemănătoare, un prieten, aflat tot în Peloponez, a primit răspunsul: „E, dar mai mult la Atena…“) Chelnerul meu e mai „realist“: „Este, este! Păi, înainte cîştigam, în sezon, pînă la 1500 de euro lunar. Acum am ajuns la vreo 900!“ E trist, recunosc. Dar dacă mă gîndesc la salariile medicilor şi profesorilor de la noi, tristeţea mea se deplasează spre patrie. Acolo e criza! Deşi, oficial, noi avem mai degrabă dificultăţi de ordin politic, rezultate din „moştenirea Băsescu“. Victor Ponta ne asigură zilnic că stăm bine, că „va face totul“, că România e un model de creştere economică. Iar Liviu Dragnea tocmai lucrează la un armistiţiu politic „peren“, în beneficiul tuturor. Mie, totuşi, o săptămînă în Grecia mi se pare mai sigură decît viaţa de zi cu zi din Bucureşti…
● Ori am îmbătrînit urît, ori am o fire nesuferită, dar suport tot mai greu „atmosfera“ de veselie (obligatorie) a vacanţei, mai ales în cercul închis al unei „staţiuni“ estivale. Te plimbi, toropit, printre „colegi“ de serie cînd bronzaţi, cînd brînzoşi, cînd arşi şi cu spinarea cojită, cînd asudaţi, cînd somnolenţi, cînd betegi, cînd atletici, cînd burtoşi, cînd anemici, cînd solitari, cînd înconjuraţi de liote de copii zburdalnici, care chiuie, ţipă, urlă, scîncesc, strigă, plîng în hohote şi rîd cu sughiţuri. Femeile aduc în scenă graţii obosite sau vehemente, paşi legănaţi, poziţii de plajă fără prejudecăţi, cînd provocatoare, cînd deprimante, cînd iradiind o nesimţire plebee. Se moţăie, se ţopăie, se tachinează, se aleargă, se flirtează, se face sport… Adolescenţi incerţi rag hormonal în camera de-alături sau în bătaia valurilor, orele fixe de masă creează false cordialităţi între „participanţi“, dublate de mici iritări cu farfuria în mînă, la platourile cu autoservire. Buna-dispoziţie e de rigoare, muzica e asurzitoare, jocurile de grup – cu un lider „profesionist“ care dirijează totul, ordonă ostăşeşte, te pune să aplauzi, să strigi lozinci „simpatice“, să fluieri şi să dansezi – ocupă tot spaţiul şi timpul disponibile. E bine! E foarte bine! Acum ori niciodată! Nu fi acru! Nu căuta nod în papură, nu bombăni! Viaţa e frumoasă! Şi concediul scurt! A se slăbi cu fasoanele izolaţioniste, elitiste, egoiste! Hai, ia o Cola! Şi joacă-te puţin cu smartphone-ul. Vrei să ne dăm SMS-uri? Hai, pa! Ne vedem la anul!
● Trebuie făcut un inventar al invenţiilor inutile. De pildă, cuierele din noile hoteluri. Cele „clasice“ aveau un „design“ simplu şi imediat funcţional: cuierul propriu-zis plus cîrligul încovoiat care se agăţa de bara din interiorul dulapului. Or, a apărut ceva nou: cuierul nu mai are cîrlig, ci un cui, a cărui floare trebuie strecurată într-o mică piesă de metal deja ataşată suportului din dulap. Piesa cu pricina e găurită destul de sofisticat, în aşa fel încît, dintr-o parte, poate primi cuiul, dar în partea cealaltă nu-l lasă să iasă. Numai că noua „agăţătoare“ nu e fixă. Ca să nimereşti cu floarea cuiului în orificiul corect trebuie să faci mai multe încercări, să te enervezi şi, la urmă, să ţii cu o mînă piesa metalică şi să te străduieşti, cu cealaltă, să finalizezi „penetrarea“. Sînt sigur că „profesioniştii“ îmi vor explica îndelung avantajele acestui nou dispozitiv. Eu găsesc că e pură aflare în treabă. Oricum, îmi taie cheful să deschid dulapul…
