Un sport la Răsărit
Orice echipă din Liga 1 care îşi face avînt la titlu e pocnită imediat de grave probleme financiare. Să fie blestemul Stelei?
Nu că ar fi nevoie. Oamenii se ocupă temeinic să-şi sape gropile de îndată ce scot capul din pămînt. La noi s-a inventat decesul înainte de naştere, căderea înainte de înălţare. Rînd pe rînd, Vaslui, Timişoara, Pandurii, ASA sau Astra au căpătat numele de banc Avîntul Prăbuşirea. Opacitatea investiţiilor şi a bugetelor a contrastat mereu, în cazurile lor, cu ambiţiile afişate. În felul ăsta au cîştigat doar campionate ale vorbelor de care nu-şi mai aduce aminte nimeni. Ba de cîte unele, da. „Decît să-l plătesc pe cutare jucător mai bine dau foc la bani!“, spunea un celebru patron al unei faimoase dispărute. De fapt, şi-a dat foc la propria valiză. Şi măcar dacă ar fi fost plină de bani… Concluzia e dură, dar simplă: imensa majoritate a cluburilor din România nu vor cu adevărat performanţă, ci numai un soi de abureală care să ia ochii, rezolvarea unor probleme locale şi eventual, vezi acţiunile DNA, un circuit de du-te-vino al banilor. Ca să poţi obţine rezultate îţi trebuie structuri moderne, mobile şi inventive pentru a atrage investiţii şi a construi pasiune. Echipa aşa-zisului cel mai bogat român, Astra, a chiuit a titlu crezînd că va pune mîna, după o succesiune de mici miracole, pe banii UEFA, dar de cînd n-a mai ajuns la ei se tînguie a faliment. Deci planul de business era un fel de 6 din 49. Iată cum Steaua, cu un munte de necazuri pe cap şi o sumedenie de prostii la activ, rămîne, din inerţie, în cărţi. Cursa aceasta e, se pare, nu despre cine termină primul, ci despre cine o termină.
