Bravo, România, pentru splendida ta izolare!

Felicitări, România! De la criza politică din 2012 încoace nu te-ai mai văzut atît de izolată între partenerii tăi europeni. Şi nici măcar nu se mai poate invoca acum drept pretext intensitatea bătăliei politice interne! În spinoasa criză europeană a refugiaţilor, România s-a trezit pe aceeaşi poziţie inflexibilă cu Slovacia lui Robert Fico. O pereche amintind, trist, de o alta, de la începutul anilor ’90: Iliescu-Meciar, adică două relicve comuniste într-o Europă Centrală altminteri grăbită să facă paşii spre Occident. 

Şi iată azi, după două decenii, România (da, da, România germanului Iohannis!) dansînd cu aceeaşi Slovacie, de data asta pe terenul intoleranţei şi al izolaţionismului, pe o muzică amintind mai degrabă de extrema dreaptă. Aceasta s-a văzut clar la precedentul Consiliu JAI, în care Polonia şi Cehia şi-au nuanţat poziţiile (situaţia Ungariei iese din discuţie, fiind una specială), Slovacia rămînînd, cu România, pe linia dură. 

De data aceasta, avem toate şansele să rămînem să dansăm singuri. La ora cînd acest articol pleacă spre redacţia revistei, miniştrii de Externe din Grupul de la Vişegrad (din care face parte şi Slovacia), plus Letonia, îşi negociază poziţia cu reprezentantul preşedinţiei luxemburgheze. România e cam pe nicăieri. 

Dar cu ce a greşit, de fapt, România? 

Nu, nu a greşit respingînd cotele obligatorii. A greşit cantonîndu-se într-o poziţie rigidă, cînd pînă şi pentru un spectator neavizat era clar că nu avea nici o şansă de a menţine nivelul de 1785 de refugiaţi, dată fiind amplificarea crizei. Pur şi simplu, România a sfîrşit prin a-şi pierde orice urmă de credibilitate şi chiar a devenit ridicolă cu tonul ei marţial. 

România şi-a tăiat singură şansa de a negocia. A recunoscut-o, indirect, chiar preşedintele Iohannis, atunci cînd a prevenit naţiunea că „am putea fi obligaţi de UE“ să acceptăm un număr mai mare de refugiaţi – ceea ce era clar de la bun început. Problema este doar că membrii nu pot fi „obligaţi“ de către organizaţia din care fac parte. Ei îşi pot negocia o poziţie, de comun acord cu partenerii. Sau pot accepta cu capul în jos ceea ce alţii decid. România a ales a doua variantă. 

Dar ce să fi negociat România? Ei bine, nu despre cifre este vorba neapărat, atunci cînd valurile de refugiaţi care bat la porţile Europei depăşesc oricum toate previziunile şi cînd ştim sigur că fenomenul va fi de durată. Prin amploare şi consecinţe, criza aceasta depăşeşte cam tot ce s-a văzut pînă acum în materie de migranţi. Era de negociat răspunsul comun la provocare. 

Unii aleg să ridice ziduri şi să arunce pisica în curtea vecinilor, aşa cum este cazul Ungariei. Aceasta tensionează nu doar regiunea şi aşa frămîntată a Balcanilor, dar ameninţă să ridice la cote nemaivăzute conflictul civilizaţional dintre Occident (din care şi noi facem parte) şi islamul radical. Pînă la urmă, dacă îi primeşti pe aceşti oameni cu armata şi cu gaze lacrimogene nu faci decît să-i arunci de-a valma în braţele imamilor radicali pentru care orice creştin e un duşman nedemn de viaţă. 

O altă abordare a crizei este cea a rezilienţei, prin absorbirea treptată a tensiunilor. E complicat şi costă, nu doar în plan financiar. Dar, pînă la sfîrşit, exact aceasta va putea lovi în inima propagandei fundamentaliste – cînd toţi vor vedea că musulmanii fug de-ai lor, care dau cu gaze de luptă, taie capete şi ţin oameni în sclavie, pentru a găsi adăpost tocmai la „necredincios“.  

Revenind la România, nu doar că nu ne-am arătat dispuşi la un efort care să fi reprezentat măcar o cîtime din cît îşi asumă Germania, de exemplu. Dar nici măcar nu ne-am pus la dispoziţia partenerilor europeni legăturile bune de care încă dispunem în Orient. Nu ne-am asumat un rol activ în acea regiune unde, să recunoaştem, România şi românii sînt bine priviţi, spre deosebire de alţi occidentali. România a preferat să bage capul în nisip crezînd că valul va trece. N-am discutat despre ce putem face, am spus de la început ce nu putem şi cu asta, basta. 

Mesajul pentru partenerii noştri a fost clar: România nu a depăşit, nici măcar la nivelul elitelor ei politice, concepţia utilitară a „Europei Moş Crăciun“. Vedem în continuare Europa ca pe o vacă de muls, fie că este vorba despre românii care migrează în căutarea unei vieţi mai bune, fie că vorbim de-a dreptul despre bani peşin – atîta cît sîntem în stare să mulgem din fondurile puse la dispoziţie de Bruxelles. Rămînem, chiar şi la nivelul elitelor politice, departe de Europa valorilor. Credem că ni se cuvin doar beneficii, dar nu vrem să ne asumăm şi responsabilităţi.

Puteau liderii noştri să explice naţiunii că este momentul unui efort, inclusiv un efort integrator, pentru a răspunde unei crize care ne priveşte pe toţi europenii în egală măsură? 

Puteau, desigur, dacă s-ar fi sprijinit pe terenul tare al angajamentului lor european. Doar că sub picioarele lor nu se găsea teren tare, ci o masă păstoasă de incoerenţe şi meschine reflexe electoraliste. Pe un asemenea teren nu te poţi ridica. Într-un asemenea teren te afunzi.

Şi iată-i pe liderii României coborîţi undeva la nivelul spiritului gregar de pe reţelele de socializare, dînd indirect apă la moară celor mai josnice porniri ale intoleranţei, alimentînd, probabil fără să-şi dea seama, cele mai stupide teorii ale conspiraţiei. 

E greu de crezut că sînt conştienţi de urmări. E cazul, deci, să le-o spunem. S-au asigurat de revolta, tăcută sau manifestă, a României intolerante, a României cu braţul gros şi cu tricouri negre, atunci cînd – „obligaţi“, vezi bine… – vor transpune pe teren deciziile europene. Şi şi-au îndepărtat România cealaltă, pentru care Europa este şi o sumă de valori, nu doar cucoana bună să-i subtilizezi bijuteriile.  

Ovidiu Nahoi este realizator de programe la RFI România şi TVR.