Principii fondatoare
Ce pot face cetăţenii? Ce poate face statul? Şi ce poate face Uniunea Europeană? Sîmbătă a avut loc la Paris o amplă manifestaţie pentru susţinerea refugiaţilor şi împotriva xenofobiei, cu peste 8000 de participanţi. A fost un răspuns prompt şi eficient la vocile populiste şi xenofobe ale celor care s-au opus tranzitării Spaţiului Schengen de către aceşti refugiaţi. Şi implicit de susţinere a principiului liberei circulaţii în Europa. Solidaritate am văzut şi în Austria, şi în Germania, unde sute de oameni s-au mobilizat zilele trecute pentru a-i ajuta pe refugiaţi: au adus bunuri de strictă necesitate, alimente, apă, au asigurat transportul, au donat bani. Angela Merkel, François Hollande şi Jean-Claude Juncker insistă pentru adoptarea unor cote de redistribuire la nivel european a refugiaţilor. Într-adevăr, în Germania s-au înregistrat anul acesta 800.000 de cereri de azil – o cifră record, greu de gestionat. Dar oare această măsură pragmatică, raţională, nu e generată şi de o perspectivă cinică asupra situaţiei? Şi apoi, cum să redistribui corect, echitabil, sărăcia? Care să fie criteriile pentru primirea sau retrimiterea grupurilor de oameni împinşi de războaiele şi de sărăcia extremă din ţara lor către Europa?
Desigur, încă şi mai cinică e poziţia unor ţări precum Cehia, Slovacia, Polonia şi Ungaria (aşa-numitul grup de la Vişegrad), care susţin că decizia de a primi sau nu refugiaţi trebuie să fie voluntară şi nu impusă ori convenită la nivel european. Nici una din aceste ţări nu a precizat cîţi refugiaţi e dispusă să primească. Ba chiar înalţi demnitari au ajuns să afirme că ţările lor ar putea totuşi accepta un număr limitat de refugiaţi, dar cu condiţia să fie creştini. Ca şi cum ajutorul umanitar ar putea fi condiţionat de apartenenţa religioasă! Există, în fine, state care nu au avut pînă acum de-a face cu valuri de imigranţi. Ca să nu mai vorbim de state precum România sau Bulgaria, care nu sînt în stare să ofere condiţii de viaţă „europene“ sau „occidentale“ nici măcar pentru propriii cetăţeni. Cum ar putea oferi azil pentru imigranţii săraci din Siria sau Libia?
Problema e că Europa nu reuşeşte să trieze aceşti oameni în funcţie de motivele pentru care vin aici, nu poate face distincţia între imigranţii care vin din cauza persecuţiilor politice şi cei care vin ca urmare a penuriei, aşa-numiţii emigranţi economici. Prima categorie are drept la azil politic. A doua categorie nu ar avea acest drept. Deşi, foarte adesea, sărăcia e tot o consecinţă a persecuţiilor politice şi a războiului.
Pe de altă parte, ceea ce lipseşte nu e doar o procesare echitabilă a cererilor de azil. Ci un plan valabil de integrare a acestor oameni în ţările de adopţie. Ţări bogate precum Franţa, Germania şi Italia au probleme serioase cu imigranţii deja de multă vreme. Perspectiva multiculturală rămîne doar un principiu golit de sens dacă politicile nu sînt croite în acest spirit. Integrarea deficitară a imigranţilor se reflectă apoi în discursul public şi în campaniile electorale, unde, tot mai adesea, apar mesaje xenofobe.
A găsi soluţii pentru aceşti oameni este vocaţia, ba chiar obligaţia Europei. Căci Carta Universală a Drepturilor Omului este (sau ar trebui să fie!) universală. Şi mai ales statele europene, Occidentul, în general, ar trebui să vegheze la aplicarea acestor drepturi care reprezintă unul dintre principiile sale fondatoare.
Pînă una-alta, Germania a propus adoptarea unui cod al azilului european. Dar pînă la armonizarea legislativă, o urgenţă ar fi ca cererile de azil să poată fi depuse în ţările de origine ale solicitanţilor – şi nu (doar) la destinaţie. O asemenea măsură le-ar da funcţionarilor consulari o perspectivă mai clară asupra situaţiei din teren şi i-ar scuti pe cei ce dobîndesc statutul de azilant de pericolele unui voiaj clandestin. Altminteri, Europa, Occidentul, în general, ar trebui să găsească soluţii diplomatice sau, după caz, militare, în zonele gri şi negre care produc războaie, sărăcie şi… emigranţi.
Foto: wikimedia commons
