Găurile din gardul maghiar

În copilăria noastră din timpul comunismului, am avut mereu de-a face cu gardurile şi cu zonele interzise. Nu doar la figurat, ci şi la propriu. De exemplu, spaţiul verde din jurul blocurilor, pentru cine îşi mai aduce aminte, era înconjurat cu sîrmă ghimpată. Nu care cumva să intre cineva, să calce pe iarbă sau să „fure“ corcoduşele din pomi. Corcoduşe care oricum erau ale nimănui. Întreprinderile socialiste aveau, bineînţeles, şi ele garduri care, la partea de sus, erau de cele mai multe ori completate cu sîrmă ghimpată. Gardurile multor şcoli şi licee, normale probabil în orice fel de societate, aveau pe atunci de multe ori porţiunea superioară din sîrmă ghimpată. În ultimii ani ai regimului Ceauşescu, existau zone din centrul Bucureştiului, de regulă, interzise accesului public. De exemplu, în spaţiul din faţa sediului C.C. (cel încălcat de manifestanţii care l-au gonit pe dictator), circulaţia persoanelor de rînd şi a automobilelor fără ecuson special era strict interzisă. Nu atît proprietăţile private (care mai existau) erau astfel protejate, cît acelea aparţinînd instituţiilor de stat, printre care unele ar fi trebuit să fie, măcar teoretic, publice şi deschise. Nu de hoţi le era frică autorităţilor comuniste, ci mai degrabă de propriii cetăţeni cu care, de fapt, regimul (de ocupaţie) instalat după cel de-al Doilea Război Mondial se afla într-un continuu război surd. Oamenilor normali trebuia să li se arate mereu o limită. Trebuiau disciplinaţi în permanenţă. La scară mare, întregul continent era despărţit de ceea ce Winston Churchill a numit Cortina de Fier. Lagărul comunist era un fel de mare închisoare din care puţini reuşeau să fugă. 

Cu excepţia frontierelor, în ciuda înălţimii sau a sîrmei ghimpate, mai toate aceste garduri erau cît se poate de penetrabile, mai ales în ultimii ani ai comunismului. Găurile bine plasate în garduri constituiau o adevărată instituţie. Foloseau la scoaterea ilegală a produselor din fabrici, la chiulul elevilor de la orele care nu le plăceau sau erau tranzitate ca simple scurtături. Părăginitele grădini din jurul blocurilor erau şi ele adesea vizitate de copii care săreau peste sîrma ghimpată să culeagă corcoduşele încă necoapte, ca pe un fruct interzis. Nici gardurile mai compacte ale unităţilor militare nu-i împiedicau, de obicei, pe recruţi să le sară pentru a da cîte o raită clandestină prin satele sau oraşele din împrejurimi. Doar graniţele au fost foarte bine păzite pînă în ultimul moment, dar tot pînă în ultimul moment au fost oameni care şi-au riscat viaţa pentru a le trece. 

După ce am scăpat de lagărul comunist cu gardurile şi interdicţiile lui care înlocuiau reguli liber consimţite de toată lumea, e greu de înţeles astăzi cum guvernului Ungariei, ţară care a aparţinut acestui lagăr, i-a venit ideea să ridice (cu ajutorul armatei) un gard de sîrmă ghimpată împotriva refugiaţilor, la graniţa cu Serbia. Un gest de care pînă şi premierul Serbiei s-a declarat şocat, întrebînd ce s-ar întîmpla dacă şi ţara sa ar ridica asemenea garduri la frontierele cu Macedonia sau Bulgaria. Sigur, problema imigranţilor e serioasă şi trebuie tratată ca atare. Colateral, ea relevă şi cît de caraghioase erau campaniile unor politicieni şi ale tabloidelor din ţările occidentale care agitau pericolul invaziei românilor şi bulgarilor. Asemeni unei bătrîne doamne cu reperele uşor pierdute, Europa civilizată îşi făcea tot felul de false probleme. Acum se confruntă cu una adevărată. Nu ne-a primit pe noi în Schengen, suspectîndu-ne că am fi cam prost crescuţi, iar acum s-a trezit obligată să facă faţă unei adevărate năvale de indivizi de pe alte continente, cu obiceiuri necunoscute. Totuşi, civilizaţia a împiedicat-o să înalţe garduri. Ideea asta vine tot de la nişte estici şi nu poate fi decît dovada unei gîndiri bine îngrădite. 

Pînă acum, construcţia îşi arată pe deplin ineficienţa. Ca orice măsură nefirească, are tot felul de fisuri, fizice şi logice. La fel ca gardurile din vremea comunismului, are mai degrabă efect simbolic (negativ) şi multe găuri. Cei 175 de kilometri de colaci de sîrmă ghimpată au costat guvernul ungar peste 70 de milioane de euro. Şi mai absurd e că, după toate aparenţele, refugiaţii n-au nici cea mai vagă intenţie de a rămîne pe teritoriul Ungariei (şi cum ar avea?). Atunci, contra cui îşi apără autorităţile maghiare teritoriul? 

Viktor Orbán e născut în 1963. Mai mult ca sigur că, în copilărie, şi el a trăit printre gardurile societăţii închise de care vorbeam. Nu se poate crede decît că acele garduri i-au bornat iremediabil gîndirea şi imaginaţia politică.