Perla ascunsă din programul excepţional al Festivalului Enescu

Desigur, pentru mai toată lumea, vedeta acestei ediţii a Festivalului a fost Filarmonica din Berlin, condusă de Simon Rattle. N-am fost la concert, ratînd un moment de nostalgie personală. În 2003, la un an după ce Simon Rattle a devenit dirijorul principal al marii orchestre, i-am ascultat într-un concert la Chicago. Acum, 12 ani mai tîrziu, cu trei ani înainte ca Simon Rattle să părăsească onorantul şi rîvnitul post, aveam ocazia să-i ascult la Bucureşti în primul lor concert din România de după al Doilea Război Mondial (apropo, chiar mă mir cum de nimeni nu şi-a amintit de turneul făcut de Filarmonica din Berlin la Bucureşti, la începutul anilor ’40, cu Furtwängler). Între timp am mai ascultat pe viu sunetul absolut al acestei mari orchestre chiar la Berlin de cîteva ori, dar şi la Paris. Am ratat, aşadar, închiderea unei bucle nostalgice în viaţa mea de meloman, însă – ciudat! – nu-mi pare rău. Am fost aproape de Filarmonica din Berlin în mai toate vîrstele ei, ascultînd-o mereu – anii Karajan şi Abbado fiind masiv înregistraţi pe CD-uri aflate la îndemîna oricui. Însă, de cînd am văzut programul Festivalului de anul acesta, nu aşteptarea Filarmonicii din Berlin m-a făcut să devin nerăbdător, să visez şi să număr zilele, ci întîlnirea în concert, pentru prima oară în cazul meu, cu Maria João Pires. Ea este perla ascunsă din programul plin de mari vedete al Festivalului Enescu 2015. Acompaniată de Deutsche Kammerphilarmonie din Bremen, condusă de Trevor Pinnock, pianista portugheză a cîntat în Festival Concertul 2 de Chopin şi, a doua zi, Concertul 27 de Mozart. 

Pires (71 de ani) este o prezenţă discretă, fragilă, o femeie frumoasă, cu păr scurt, al cărei ten mărturiseşte că stă mult în aer liber, soare şi vînt, cu un mic tatuaj pe încheietura mîinii drepte şi un zîmbet de o feminitate seducătoare. Simţi că se teme de succes şi că îşi caută bucuriile la marginea lumii. Locuieşte, acum, în Brazilia, părăsind Portugalia natală imediat după o mare dezamăgire – în 2006, un proiect de şcoală pentru copii dezavantajaţi la care lucrase mult timp a eşuat, lăsînd-o cu datorii imense, pe care le-a putut plăti abia după mulţi ani.  Totuşi, familia ei, extrem de numeroasă (are şase copii, după ce a născut patru fete şi a adoptat doi băieţi), locuieşte în continuare în Portugalia, ceea ce o obligă să revină adesea în Europa. A trăit toată viaţa într-o atmosferă impregnată de budism (bunicul ei a devenit în tinereţea lui budist, ceea ce era cu adevărat o excentricitate pentru un portughez acum mai bine de 100 de ani), ceea ce pare să o fi ajutat în traversarea unor lungi perioade dificile. Este de o modestie completă. 

Priveşte cu uimire propria ei carieră: „Am născut foarte de tînără şi am avut multe lucruri de rezolvat de una singură tot timpul, aşa că n-am avut niciodată timp mult pentru studiul pianului. Într-un fel, am rămas o amatoare tot timpul. Nu cred că am date naturale pentru pian. Am mîinile mici şi am o grămadă de probleme tehnice. În plus, nu-mi place să cînt concerte, nu-mi place să fiu pe scenă. Ador, însă, înregistrările. Ştiu că am făcut o carieră cu pianul, dar asta a venit cumva nefiresc.“ Aceste declaraţii ale Mariei João Pires, pe care le găsesc într-un interviu din 2012, pot năuci. Totuşi, Maria João Pires dădea la 5 ani primul recital din viaţa ei, iar la 7 ani cînta în public primul ei concert de Mozart.  Totuşi, Maria João Pires este unul dintre marii artişti ai pianului de la sfîrşitul secolului XX, un artist în jurul căruia melomanii au creat un adevărat cult, o pianistă de rară extracţie. Cum adică, nu-şi recunoaşte vocaţia? Trebuie să o asculţi cîntînd ca să înţelegi ce vrea să spună – printre altele, asta este specific doar marilor muzicieni. Vocaţia ei nu este aceea de pianist profesionist, ci aceea de pianist pur şi simplu. Ai muzica, pe de o parte, şi pianul, pe de altă parte – pianistul este cel care, prin sine însuşi, le face să fie unul şi acelaşi lucru pentru vreo două ore. Într-o dulce răstignire între partitură şi instrument, pianistul dă ceva din el însuşi ca să ne facă să auzim miracolul. Pires cîntă, vorba cuiva, ca o extensie a propriului sine. Nimic din ceea ce cîntă nu-i este exterior. Şi nu pentru că asumă (cuvînt la mare modă, care începe să mă irite!), ci pentru că este. Nu e vorba despre curaj, ci despre sinceritate. De altfel, în cel mai pur spirit budist, Pires declară că a ajuns la concluzia că nu merită să te lupţi pentru nimic şi că trebuie să laşi totul să se întîmple. Treabă mult mai complicată, de altfel. 

Sunetul ei, aşa cum am auzit şi la Bucureşti, este de o frumuseţe rară, consistentă şi autosuficientă. Sunetul ei, ca să existe, nu consumă nimic din ascultător, nu are nevoie de nici o participare a ascultătorului – există pur şi simplu. Ascultînd-o pe Maria João Pires descoperi, de fapt, cu o încîntată uimire, o realitate estetică, rafinată şi sublimă, care există chiar aici, lîngă tine, de cînd lumea. Sunetul ei este feminin, tandru şi adînc, purtător al unei lumini crepusculare, materie a unei poezii învăluitoare, niciodată scrisă, dar mereu cîntată. Artist din categoria rarisimă a lui Radu Lupu, Maria João Pires nu mizează, ca marele român, pe transă şi levitaţie, pe ieşirea din spaţiu/timp, ci pe găsirea unui drum pe care ni-l deschid propriile noastre percepţii. Maria João Pires ne spune, de fapt, că nu trebuie să ne temem de propriile noastre percepţii, despre care sîntem mereu învăţaţi că ne înşeală. Dacă le exersezi tot timpul, dacă le provoci şi le dezvolţi, percepţiile pot deschide căi spre adevăruri. Nu e un drum uşor, dar zîmbetul Mariei João Pires este mereu acolo, ca să ni-l facă, pe cît posibil, agreabil.  

Sever Voinescu este avocat şi publicist.