Am încercat şi eu să fug

Am fost imigrant. Am trăit legal, dar şi ilegal, în nouă ţări. În ultimii doisprezece ani am lucrat adesea cu refugiaţi. Am stat în tabere de refugiaţi sau în tabere legale şi ilegale unde trăiesc imigranţi. Există un miros specific al taberelor de refugiaţi. Vara miroase a sudoare şi a gunoi. Iarna a fum şi a haine murdare şi umede. Am văzut cîteva sute de mii de oameni trăind în corturi de refugiaţi sau în construcţii din carton: beduini prinşi între palestinieni şi israelieni, sirieni în Liban, irakieni, kurzi şi sirieni în Turcia, romi şi sîrbi din Kosovo în Macedonia, Serbia şi Muntenegru, afgani, pakistanezi în Calais, refugiaţi din Bangladesh şi Bosnia în Roma, rohingyas în Thailanda, palestinieni în Iordania, sudanezi în Kenya… 

137.000 de oameni au trecut Mediterana de la începutul lui 2015. Probabil că peste 4000 dintre ei au murit înecaţi în încercarea disperată de a fugi de tot felul de forme de violenţă pe care le presupun războaiele. Foarte mulţi dintre ei sînt copii. 

În 1993 am încercat şi eu să fug. La momentul acela eram student în Craiova. Aveam o viză de Germania şi nişte cupoane de tren gratuite – tata lucra la CFR. Îmi doream să ajung în Anglia. Eram „ţigan“, sărac lipit şi cam disperat. Imaginea grupurilor de mineri murdari, beţi şi agresivi din gara Craiova şi a monitoarelor TV sparte de aceştia, şobolanii uriaşi atraşi de gunoaiele de lîngă bloc, taică-miu alcoolic şi violent, lipsa de speranţă au fost motivele principale. Rasismul împotriva romilor a jucat şi el un rol şi plănuiam să îl folosesc în cererea de azil. 

Am ajuns în Oostende la începutul serii. Gara este lîngă terminalul de feribot care leagă Belgia de Anglia. Garduri înalte cu sîrmă ghimpată. Am stat în gară aşteptînd noaptea pentru a încerca să mă strecor într-un TIR şi apoi pe feribot. Îmi amintesc că mă uitam cu invidie la gunoierii arabi care curăţau gara. Păreau bine îmbrăcaţi şi trăiau într-o ţară care arăta pentru mine ca un fel de poveste. 

Mi-au dat să mănînc. Bănuiesc că arătam tare rău. A fost prima dată cînd am mîncat falafel. Am vorbit cu ei chinuit, într-o amestecătură de engleză şi franceză. Mi-au făcut cinste cu o Fanta de la un automat din gară cînd au plecat. Am refuzat să iau banii pe care îi colectaseră. Un libian, un tunisian şi doi marocani. Nu am reuşit să trec de gardul de protecţie, cîinii, frigul şi o namilă de şofer au făcut imposibilă fuga mea în Anglia. Epuizat, m-am suit într-un tren ca să dorm. Am renunţat să mai încerc şi m-am întors în ţară. 

La începutul anilor ’90 m-a ajutat tare mult un student palestinian, Suheil. Făceam meditaţii cu el şi cu prietenii lui – toţi au reuşit să termine facultatea. Şi eu am reuşit acelaşi lucru, în bună parte datorită banilor de la ei. Suheil îmi cumpăra de mîncare şi împărţea cu mine pachetul pe care îl primea de acasă. S-a căsătorit cu o româncă – o tipă tare de treabă, pe care toată lumea o considera curvă. Ca „ţigan“, eu eram într-o clasă socială net superioară. 

Acum două luni am fost la preşedinţie, la o discuţie care a ajuns şi la migranţi. Consilierul preşedintelui era drastic împotriva ideii ca România să accepte refugiaţi. 1000 de refugiaţi i se păreau a fi un dezastru pentru România. Poziţia elitelor politice europene e cam aceeaşi. Şi pute. Rău. Mult mai rău decît mirosul din taberele de refugiaţi. Pute a ipocrizie şi a nesimţire. A laşitate, a hoit. Oameni care putrezesc de vii trăind într-o lume arogantă, luxoasă şi inutilă.

Majoritatea refugiaţilor sînt copii. Copii care nu au nici o şansă şi cărora grupările extremiste – care ne provoacă (pe bună dreptate) repulsie – le oferă mai mult decît o facem noi. Noi, europenii buni, morali, civilizaţi, pregătiţi să investim miliarde în ziduri şi garduri ghimpate care să ţină copiii departe de fortăreaţa noastră.

Loviţi de o amnezie colectivă la momentul oportun, uităm că situaţia lor se datorează în mod indirect nouă, europenilor, care am creat state pe principiul colonial, amestecînd în acelaşi loc oameni care se urau de moarte pentru a putea să îi divizăm şi să îi conducem. Vînzarea de armament, afacerile super-corupte, sprijinirea unor dictatori siniştri s-au întîmplat şi ele tot din vina noastră. 

Cuvinte sforăitoare şi conferinţe peste conferinţe nu vor rezolva nimic. În ultimele zile am auzit zeci de lideri europeni cerînd în mod imperativ ca alţii să găsească soluţii. Întotdeauna alţii, niciodată ei. E nevoie de un pic de curaj. Nu să vorbim despre curaj în gol, aşa cum o fac deja mult prea mulţi. 

Sîntem cîteva zeci de milioane de europeni care ne-am putea permite să adoptăm o familie de refugiaţi. Şi odată ce am fi îndeajuns de mulţi, am putea să fim o forţă morală care să producă o schimbare în bine, aşa cum marea noastră majoritate ne dorim să se întîmple, însă fără a face nimic în acest sens. 

Sînt aproape trei milioane şi jumătate de milionari în Europa. Ar fi de ajuns ca oricare dintre ei să adopte un singur refugiat şi problema ar fi aproape rezolvată. Sînt cîteva sute de mii de biserici în Europa. Sute de mii de afaceri. Zeci de mii de organizaţii neguvernamentale. O familie de fiecare. Sînt gata să o fac şi nu numai pentru că eu cred că e moral, dar şi pentru că sînt o mulţime de avantaje în a face asta – araba e una dintre cele mai folositoare limbi de învăţat. 

Politicienii noştri n-ar trebui decît să stimuleze un pic procesul ăsta de adopţie şi să îl facă cît mai simplu. Cotroceniul are îndeajuns de mult spaţiu încît să primească o familie de sirieni şi ar cîştiga, în acest fel, mult mai multă imagine decît toate vizitele pretenţioase de peste hotare ale preşedintelui. 

Beneficiile ar putea fi enorme, dacă am gestiona o astfel de iniţiativă aşa cum trebuie. Prăpastia dintre europeni şi lumea arabă s-ar reduce. Europa ar putea cîştiga legitimitatea morală pentru a promova drepturile omului şi societăţile democratice peste tot în lume. 

Sigur, lucrurile nu sînt simple. Dar ideea de a adopta familii de refugiaţi pînă cînd se rezolvă conflictul din Siria, Irak, Libia ar putea genera mult mai multe eforturi pentru a stopa războaiele şi de a găsi soluţii. Şi ar face să mai dispară un pic din duhoarea discursului ipocrit al arhetipului politicianului european.  

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities.