EDITORIALE ȘI OPINII

Zilele trecute, s-a deschis la MŢR expoziţia „Pachetul de acasă“, iniţiată de Bogdan Iancu şi Monica Stroe. Mai întîi, acest pachet de acasă face obiectul unor practici relativ noi, doar aparent identice cu tradiţionalele pachete trimise celor aflaţi în stagiu militar, în puşcărie sau în vreun cămin studenţesc.

Securiştii sînt peste tot. Budele sînt un lux. Primesc şi semnez rapid regulile de cazare de la comisriatul de poliţie. Aşa scrie: comisriatul. Prima regulă: 1. Turiştii trebuie către tine datorează cazarea la 24,00 (mijlocul noptni)

Vă spun sincer: aş vrea să fiu şi eu contra TTIP-ului (tratatul ăla de liber schimb UE-SUA care implică o grămadă de schimbări instituţionale şi economice), dar nu ştiu de ce. Fiind vorba despre nişte negocieri în curs, nu pot spune că am motive de îngrijorare. Mai mult, tîrguieli comerciale şi politice fiind, sînt discrete.

Din ciclul strigării „Să vină banii, să vină banii, să vină banii la băăieeţi!“, copiii Astrei, aproape neînvinşi şi tehnic nemîncaţi, au zis să mai confirme un proverb. Ăla cu hazul de necaz.

E clar, cu geografia nu te poţi pune. Dacă vrei să controlezi cumva fluxurile de refugiaţi (o misiune care se va întinde, oricum, pe parcursul multor ani…), atunci este obligatoriu să vorbeşti cu Turcia. Mai precis, să redeschizi căile blocate către Istanbul şi Ankara. Doar că nu este atît de simplu precum pare.

În toate mesajele publice ale celor care îl regretă pe Vadim Tudor există ceva frapant: defunctul este evocat ca un mare, imens, colosal, inegalabil pamfletar. În plus, simţi că se referă la pamflet ca la un gen subtil şi inteligent, extrem de important pentru cultura română în particular, dar şi pentru orice cultură în general.

„Pentru copii e super… dă frumos“ (digi24, 29.05.2015). Uşoara ezitare din enunţ ar putea sugera contaminarea dintre două construcţii (super şi extrem de frumos) şi dintre două registre (colocvial şi standard).

"Este un eveniment anual, organizat de Institutul Goethe din Bucureşti, care în fiecare an colaborează cu un alt selecţioner, tocmai pentru a asigura o diversitate de viziuni asupra cinematografiei germane. Eu nu eram un mare cunoscător al cinematografiei germane înainte să mă ocup de această selecţie şi să văd zeci de filme contemporane."

Deşi Oktoberfest s-a încheiat, berea rămîne. Ăsta ar putea fi un bun slogan publicitar în această perioadă. Există statistici din care reiese că România s-ar fi clasat anul trecut pe locul al şaptelea în Europa, cu 90 de litri de bere consumaţi pe cap de locuitor.

Nu cunosc dramă mai stranie decît cea hărăzită colegei mele de facultate, Miorlette Miorleanu. Se întîmpla în urmă cu aproape trei decenii, dar îmi amintesc şi astăzi puternica emoţie ce cuprinse întreaga grupă de Engleză la aflarea veştii anulării căsătoriei amicei noastre cu prietenul ei încă din liceu.

Pentru Europa sau pentru lumea occidentală, o temă ca „libertatea de exprimare“ nu prea (mai) e o temă. Şi totuşi, Tîrgul de Carte de la Frankfurt a propus această temă pentru conferinţa inaugurală. Invitat: Salman Rushdie. O alegere semnificativă.

Un acord între UE şi Turcia prin care se poate recîştiga controlul asupra graniţei UE şi în acelaşi timp se oferă o soluţie la criza umanitară. Decît să aştepte ca 500.000 de oameni să ajungă în Germania, Berlinul ar trebui să promită că va prelua el 500.000 de refugiaţi direct din Turcia. Ar fi o măsură extraordinară.

Cei din generaţia mea îşi amintesc de formula aceasta, care umplea ziarele propagandei comuniste, pentru a glorifica furor-ul înnoitor al regimului, ofensiva victorioasă a „noului“ asupra „vechiului“, angajarea maselor populare în efortul de reconstrucţie care promitea, „la capătul tunelului“, un „viitor luminos“.

Cum poţi atunci să filmezi „corect“, cum trebuie să priveşti pentru a documenta cu „adevărat“ o realitate ascunsă privirilor de straturile succesive ale convingerilor împărtăşite? Confirmarea şi negarea „răului“ sînt cele două tipuri polare clasice de a răspunde acestei provocări.

Conferinţă de organizaţie ciumeacă, dar ciumeacă, frăţică! Plin de ambasadori. Hotel de super-fiţă. Eu stau frumuşel la IBIS. Mi-am atins obiectivul, am reuşit să fac şi ceva în plus, aşa că mă uit relaxat la circul plenarei şi al meselor rotunde. Se discută, cîteodată înfocat, cîteodată plictisit şi, în general, pe lîngă.

Ruşii. Ei doresc binele ucrainenilor. Vor să îi ferească de putreziciunea morală a societăţii cu valori de rit vestic: căsătoriile între persoane de acelaşi sex, corupţia sufletească, lăcomia, ispita creditului şi iobăgia la bancă. Educaţia pravoslavnică şi bunătatea Mamei Rusii ar trebui să fie suficiente oricărui ucrainean.

Să recapitulăm, pe scurt, ideile preşedintelui Comisiei. Prima: ne trebuie o relaţie pragmatică cu Rusia. „Nu e sexy, dar aşa trebuie.“ A doua: Rusia nu este o putere regională, aşa cum a afirmat preşedintele Obama, spre nemulţumirea lui Putin, ci o putere care trebuie tratată cu respectul cuvenit.

„La sfîrşitul vieţii sale, filozoful Michel de Montaigne (1533-1592) a inserat o întrebare într-un eseu pe care îl scrisese cu mulţi ani înainte: «Cînd mă joc cu pisica mea, de unde ştiu că ea nu se joacă cu mine?».

În aeroportul din Viena, transportul pasagerilor spre şi dinspre aeronave e asigurat de autobuzele firmei Çelebi: numele turcesc etalat la tot pasul pare să anunţe tuturor apropierea geografică de spaţiul balcanic, iar călătorilor români le oferă, în plus, şansa de a-şi readuce în memorie un cuvînt rar, aproape uitat.

Lumea a rămas cu protestele, cu argumentele, cu indignările şi comisiile, premierul a rămas cu funcţia în exerciţiu, cu titlul de doctor şi cu cel de avocat, obţinut ca o consecinţă a celui dintîi. Şi nu pentru că aşa ar fi vrut înaltul demnitar, ci pentru că aşa scria la lege.

S-a plagiat şi înainte de domnul Ponta, s-a plagiat şi după şi, vorba unui prieten, cu ajutorul lui Dumnezeu se va plagia şi în continuare, căci furia de a fura este mare.

Ştiu că unii văd acest sport ca pe un fel de grămadă într-o mocirlă. Mulţi nu se pot uita pe motiv că ar fi prea dur. Sînt unii pe care îi enervează sau îi plictisesc întreruperile prea dese ale jocului.

În ciuda caracterului lor sociabil, americanii devin rezervaţi atunci cînd au de-a face cu ritualuri de comunicare umană prea repede glisante spre intimităţi inadecvate. Pupatul mîinii unei femei pe care abia o cunoşti se înscrie în sfera unei astfel de intimităţi, se pare, pentru standardele lor comportamentale.

…e să ne facă să credem că el nu există. Cei mai mulţi îl creditează pe Christopher McQuarrie – scenaristul filmului The Usual Suspects (1995), în regia lui Bryan Singer – ca fiind autorul acestor vorbe, devenite şlagăr.

În urma scandalului care a urmat, New York Times a invitat experţi care să discute dacă, în urma „răspîndirii înşelătoriei“, conduita morală a devenit ceva de domeniul trecutului. Ziarul a publicat răspunsurile experţilor sub titlul „Este onestitatea pentru fraieri?“.

Dragă Senatule, ai votat ceva imposibil de aplicat. Dar dacă vrei să ajuţi fructele şi legumele româneşti să ajungă în supermarket-uri, uite nişte idei.

Am cunoscut, pînă în 1989, „propagandişti“ ieftini, care, de dragul unor avantaje curente, spuneau ce trebuie, fără să creadă în ceea ce spuneau. Au existat şi spirite mai contorsionate care se străduiau să-şi împace conştiinţa, încercînd să fie niţel de acord cu „unele aspecte“ ale minciunii pe care o proferau.

Zilele trecute s-au încheiat înscrierile la masterul de antropologie de la SNSPA. Spre surprinderea mea, au fost mult mai mulţi candidaţi decît m-aş fi aşteptat pe această secetă demografică a unei Românii care a trecut, în doar cîţiva ani, de la doi copii la un copil pe familie.

Taică-miu a fost un mare domn. Nu atît de mare pe cît era unchiu’ Gigi Bouroşu, dar oricum un domn. Gigi avea o carte de vizită pe care scria, cu pixul, „administrator-şef unic şi principal“. Un fel de Bill Gates al familiei. Era administrator de bloc, spre mîndria familionului, şi, în timpul liber, un instalator foarte priceput.

De la Volkswagen mi se trage. De la titlurile de pe micile ecrane româneşti: „100.000 de români sînt afectaţi de Dieselgate“. Am tot stat să mă gîndesc de ce or fi supăraţi atîţia conaţionali. Adică maşinile pe care le conduc poluează ceva mai mult decît scrie în cartea tehnică, iar ei, românii, se necăjesc tare, tare de tot.

De la Halep cerem totul pentru că ne-a ridicat la un colţ cortina în spatele căreia stă Paradisul. De la Samara nu vrem nimic pentru că nu ştim ce să vrem. De fiecare dată, performanţele disciplinelor de provincie ale imperiului sportului ne iau prin surprindere precum ninsoarea, iarna, pe edili. Parcă ne jenează un strop.

Ce se întîmplă cu bagajul pe care l-a purtat în spate un fost preşedinte, după două mandate în care a vorbit despre reformarea României şi în care s-a pronunţat pentru Europa Unită. Poţi arunca, pur şi simplu, toate acestea peste bord, ca pe un lest?

În spiritul ei, Uniunea Europeană este tulburată de o serie de tendinţe divergente, de porniri contradictorii, care au cauze cu mult mai profunde decît simpla diferenţă politică ori ideologică între familiile politice care ajung să conducă ţările membre ori Comisia.

Am auzit, de curînd, într-un interviu, o formă care părea un simplu lapsus linguae, o greşeală de pronunţare produsă din neatenţie: interlocuitor. Forma aparent accidentală are totuşi în Internet sute de atestări, ceea ce arată că ciudăţenia lingvistică are oarecare răspîndire în uzul neîngrijit al limbii actuale.

De fiecare dată cînd apare un nou caz răsunător de plagiat se repune pe tapet aceeaşi întrebare insistentă şi îndreptăţită: ce se întîmplă cu cel/cei care, dintr-un motiv sau altul, au lăsat frauda nesancţionată?

"Merge foarte bine în şcoli, atîta timp cît este promovat de profesorii de muzică. În spatele proiectului există un concurs, care a prins foarte bine la copii. Proiectul este realizat în colaborare cu profesorii de muzică şi corespunde planificării şi programei şcolare. Aşa că noi, profesorii, ne putem folosi de piesele din proiect pentru audiţii în cadrul orelor."

Un fin observator al scenei politice internaţionale îmi atrăgea atenţia odată asupra felului în care se schimbă problema principală. Capul de afiş al agendei politice mondiale e mereu altul, iar titlurile anterioare sînt lăsate în umbră pentru o vreme sau chiar definitiv.

În amfiteatru era o linişte mormîntală. Pînă şi lumina cenuşie, de început de toamnă, colora atmosfera funebru. Aprehensiunile decanului – declanşate încă din momentul acceptului său de a participa la festivitate – crescuseră gradual în intensitate.

Pînă la urmă, acesta e sensul competiţiei pentru Capitala Culturală Europeană: să genereze o reflecţie despre potenţialul de dezvoltare al oraşului pornind de la cultură şi industriile creative. Iar dezvoltarea înseamnă cooperare.

Cu 200.000 de morţi şi şapte milioane de oameni dislocaţi în Siria, cu refugiaţi ajunşi în valuri în Europa, era greu de imaginat că situaţia s-ar mai putea înrăutăţi. Şi totuşi, Rusia bombardează zonele rebele din jurul Homs, abia avertizînd SUA, şi situaţia pare că escaladează într-un război prin interpuşi, între marile puteri.

Acum vreo săptămînă, am primit un telefon care a reuşit să mă stupefieze. Precizez că am prostul obicei să răspund oricărui apel, chiar dacă nu recunosc numărul apelantului, chiar dacă sînt suficient de păţit ca să nu mai risc noi şi noi experienţe istovitoare, isterizante, amuţitoare.

Pe drumul spre aeroport, de unde urma să-l iau pe David Le Breton, descoperirea pe Internet, la cafeaua de dimineaţă, a două maladii ciudate – bigorexia şi ortorexia – mi se părea un soi de prevestire a conferinţei pe care acesta urma să o ţină la Institutul Francez.

În momentul de faţă, Gabriel Oprea este cel mai influent politician român. În 2012, într-un interviu cu Robert Turcescu – unul dintre cei pe care Oprea i-a procopsit şi cu grade militare – spunea: „Eu sînt militar de carieră şi am alt stil de organizare şi altă predictibilitate.

Văd zilele trecute o ştire. Plasată undeva în josul paginii întîi, cu font ceva mai mic: Rusia trimite Damascului avioane, tancuri, logistică de susţinere. Nu e vorba despre un simplu export de echipament.

Îmi aduc aminte de o vizită cu Oprescu şi Mircea Sandu prin stadionul în construcţie. Ziceai că fac o a doua piramidă a lui Keops. Şi chiar făceau, în termeni de costuri şi de suflete îngropate la rădăcină.

Acum, că Uniunea Europeană a făcut primii paşi comuni în criza refugiaţilor, iar România trebuie să se supună, deşi s-a situat de partea opoziţiei, e timpul de a vedea consecinţele pe termen mai lung. Şi nu pe cele ale crizei – acestea se vor face simţite oricum, că vrem sau nu.

Sensurile unui cuvînt sînt, în mod evident, legate între ele, presupunînd anumite evoluţii în timp: prin metaforă, extindere sau restrîngere semantică, uneori prin imitarea unor modele străine sau chiar prin o confuzie fixată ca atare în uz.

O colegă, bună prietenă, mi-a povestit că a dat într-o zi peste un referat copiat cuvînt cu cuvînt chiar dintr-o carte pe care o scrisese şi o publicase ea însăşi. Îşi făcea griji că studenţii or fi ajuns s-o considere ramolită, incapabilă să-şi recunoască propriul text la lectură. S-a dovedit însă că lucrurile stăteau cu totul altfel.

Festivalul a crescut de la o ediţie la alta. E un exemplu de performanţă, pînă la urmă. Cînd patru din primele zece orchestre ale lumii, mari instrumentişti şi mari dirijori sînt aici, e un exemplu de reuşită. Timp de trei săptămîni, ca să reiau sloganul festivalului, «magia există».

În faţa biroului de internări al unui spital cu titulatura „de urgenţă“, vreo douăzeci de persoane, pacienţi şi aşa-numiţi aparţinători care ţin rîndul celor ce încearcă să se interneze, aşteaptă. Unii dintre „internabili“, care nu pot sta la coadă, sînt aşezaţi alături, pe nişte scaune ca la metrou.