Berea fără spumă şi sortimentul pentru căţei
Deşi Oktoberfest s-a încheiat, berea rămîne. Ăsta ar putea fi un bun slogan publicitar în această perioadă. Reprezentaţii respectivei industrii se plîng (cum s-ar putea altfel?) că în ultimii ani vînzările de bere ar fi scăzut. Există statistici din care reiese, totuşi, că România s-ar fi clasat anul trecut pe locul al şaptelea în Europa, cu 90 de litri de bere consumaţi pe cap de locuitor. Chiar dacă unele cifre sau clasamente se contrazic şi nu par prea exacte, în mare, toate ne situează destul de sus în ierarhia mondială la acest capitol, mult peste media europeană (70 de litri pe an pe cap de locuitor). Într-o scurtă vizită la un hipermarket bucureştean, am numărat nu mai puţin de 102 sortimente de bere puse pe raft, la dispoziţia cumpărătorilor. Deci, în plus faţă de cantitate, diversitatea mărcilor e mare chiar dacă, ştiu, numărul producătorilor aflaţi în spatele lor e mult mai mic şi chiar dacă, ştiu, prin ţări tradiţional producătoare de bere diversitatea e şi mai mare. Berea sau pîinea lichidă, cum îi spuneau unii împătimiţi, e astăzi una dintre băuturile cele mai populare şi mai la îndemînă din România. Poate tocmai din acest motiv, n-ar trebui să uităm că nu întotdeauna a fost aşa. Mulţi îşi amintesc, unii au uitat, iar alţii n-au apucat situaţia din nu prea îndepărtaţii ani ’80.
Pe atunci, eu şi colegii mei de facultate eram foarte bucuroşi cînd reuşeam să bem o bere la cîte o terasă din centrul Bucureştiului. Nu frecventam mai mult de trei – Cina, Lido sau Butoiaş – şi nici nu erau cu mult mai multe în tot oraşul. Nu aveam o preferinţă pentru vreuna dintre ele fiindcă totul depindea de bere, de existenţa ei. Cu alte cuvinte, alegeam terasa unde era bere în momentul respectiv. Nici marca nu era la alegere, beam berea care se găsea, uneori nici nu ştiam marca, etichetele se dezlipeau înainte ca sticla să ajungă în mîna clientului. Teoretic, existau doar cîteva mărci: Gambrinus, Rahova, Ateneu şi, foarte rar, Azuga (cea mai apreciată). La mare se mai găsea una groaznică, numită Mamaia, nu că celelalte ar fi fost cine ştie ce… De fapt, băutura aceea nici nu prea avea legătură cu noţiunea de bere aşa cum o ştim astăzi. Pe atunci era un lichid acru (şi nu era cu lămîie, că nici nu se inventase aşa ceva), care nu făcea spumă aproape deloc (de fapt, în general cred că era cam expirată). Spuma era lucru rar şi cînd apărea, mai ales la halbe, apărea şi suspiciunea, larg răspîndită, că s-ar fi pus detergent în ea. Chiar şi după Revoluţie, o vreme s-au mai păstrat obiceiurile proaste. Un amic mi-a povestit că, observînd data de pe capacul unei sticle, a chemat-o pe chelneriţă să-i arate că berea e expirată de vreo lună de zile şi a primit un răspuns blînd: „Domnule, vă rog frumos să vă faceţi că nu băgaţi de seamă asta“.
Revenind la anii ’80, e de amintit că berea neagră aproape nu exista. Era mai rară şi decît icrele negre. Mulţi dintre cei din generaţia mea nu eram siguri dacă aşa ceva există cu adevărat sau e doar o poveste. Cum adică bere neagră? Cum e cafeaua sau doar o bere de un brun mai închis? Îi întrebam pe cei mai bătrîni, care, speram noi, apucaseră să vadă aşa ceva. Nici de la ei nu primeam răspunsuri prea clare. Într-o zi, prin facultate s-a răspîndit zvonul că la Lido „au băgat“ bere neagră. Am părăsit în masă cursurile pentru a ne înfiinţa cît mai degrabă acolo. Între timp însă, teribila licoare se terminase. Eram înnebuniţi. După rugăminţi şi promisiuni de bacşişuri grase, un chelner a mai scos vreo trei sticle pe care le-am împărţit la vreo 30 de inşi.
Î n cîţiva ani de facultate mai învăţaserăm un secret. Erau şi locuri în care, uneori, se găsea bere germană. Ei bine, da, la Capşa sau la restaurantele hotelului Intercontinental. Costa scump, dar merita. De obicei, era o singură marcă: Raderberger. Uneori se mai găsea şi o bere poloneză: Okocim. Noi auziserăm însă că Tuborg ar fi berea occidentală adevărată. Aşa ceva nu se găsea decît la shop-uri (mai ştiţi ce erau alea?). Magazinele din care nu puteai cumpăra decît cu valută forte dacă, eventual, arătai şi un paşaport străin. Or, românii nu deţineau valută (se făcea puşcărie pentru asta). Prin geamurile shop-urilor, mai ales la mare, vedeam cutii de bere Tuborg sau Dab, ciocolată Toblerone, sticle de whisky sau cutii cu alune chinezeşti (că nici alea nu se mai găseau în magazinele obişnuite).
Odată, la mare fiind, am jucat tenis cu un român care emigrase în Occident, dar îşi făcea vacanţa prin ţară. Am decis să jucăm pe o bere. Deşi am pierdut partida, berea a dat-o tot el şi a cumpărat-o de la
. Avea valută. Astfel, mi-am împlinit frumosul vis de a bea bere la cutie. Era Dab şi era caldă, dar mie mi s-a părut că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior.
Un prieten mi-a povestit o experienţă similară. Era miliţian şi stătea la un hotel din Poiana Braşov. Colegii lui de la circulaţie „obţinuseră“ cîteva cutii de bere Dab de la un străin pe care-l opriseră în trafic pentru cine ştie ce neregulă. Îi dăduseră şi lui una. Amicul a deschis-o singur, pe balconul hotelului, după ce mai întîi s-a asigurat în mod temeinic că nu-l vede cineva. A degustat-o ca pe o licoare divină.
Aşa de nenorociţi eram. Dar de ce vă povestesc toate astea acum? Dintr-un motiv simplu. Am aflat că, de curînd, prin magazine a apărut bere pentru căţei. Pe bune.
