Doamnelor şi domnilor, avem un cîştigător: preşedintele Erdogan!

E clar, cu geografia nu te poţi pune. Dacă vrei să controlezi cumva fluxurile de refugiaţi (o misiune care se va întinde, oricum, pe parcursul multor ani…), atunci este obligatoriu să vorbeşti cu Turcia. Mai precis, să redeschizi căile blocate către Istanbul şi Ankara. Doar că nu este atît de simplu precum pare. 

Relaţiile turco-europene ajunseseră în ultima perioadă la punctul mort – dosarul aderării se blocase, iar premierul şi apoi preşedintele Recep Tayyip Erdogan devenise prea puţin frecventabil. Motive erau destule: prea multe acuzaţii de corupţie pentru el şi apropiaţii săi, prea mult autoritarism în politica internă. 

Cît despre Turcia, sătulă de prelungirea dosarului de aderare pe parcursul a două generaţii, întorsese la rîndul ei spatele Europei, în căutarea unor noi deschideri spre Orientul Mijlociu. Nu a obţinut Ankara prea multe în această direcţie – Al-Assad e încă la putere, kurzii au rezistat ofensivei Statului Islamic, deşi Turciei i-ar fi părut mai bine să nu, relaţiile cu Israelul se stricaseră de mai demult, de cînd cu incidentul naval din 2010, Iranul e tot în zonă, ba între timp a mai apărut şi Rusia. Ambiţiile Turciei de a deveni puterea regională capabilă să controleze jocul în Orientul Mijlociu se dovediseră exagerate. Şi, în mod ciudat, tocmai una dintre consecinţele negative pentru Turcia ale degradării situaţiei zonale avea să-i ofere ocazia de a-şi reseta relaţia cu Occidentul. Circa două milioane de refugiaţi se află acum pe teritoriul Turciei şi la Ankara – se afirmă că aceasta a costat bugetul cam şapte miliarde de dolari. 

Multe se pot spune despre plecarea spre Europa a refugiaţilor. Că Turcia anume a închis ochii, lăsîndu-i în ultimii ani să navigheze cu ambarcaţiunile lor improvizate spre insulele greceşti, tocmai ca să arunce cartoful fierbinte în palmele europenilor. Sau că cei fugiţi de război, de teroriştii din Statul Islamic sau de talibanii din Afganistan au plecat pur şi simplu fiindcă nu întrezăreau un viitor în Turcia: acasă, pacea e departe, iar Turcia nu oferea altceva decît perspectiva de a rămîne pe termen nedefinit într-o tabără de refugiaţi. 

Turcia nu a oferit drept de muncă refugiaţilor, aşa că, în cel mai bun caz, aceştia au găsit de lucru la negru, pe sume de mizerie, în beneficiul unor patroni rapace. În plus, Turcia nu s-a arătat deloc generoasă nici faţă de copiii refugiaţilor. Aceştia nu au acces în şcolile turceşti. Astfel că, de ani buni, aceşti copii rămîn neşcolarizaţi. În aceste condiţii, cum să nu încerci imposibilul pentru a ajunge în Occident? 

Accesul la locuri de muncă şi deschiderea şcolilor pentru copiii refugiaţilor fac parte acum din angajamentele Ankarei. Uniunea Europeană ar trebui, în schimb, să dea Turciei trei miliarde de euro, dar nu banii sînt principalul cîştig pentru regimul lui Erdogan.

Pe termen scurt, ar fi un accord de eliminare a vizelor. Europenii se temeau pînă acum de ce s-ar putea întîmpla dacă 78 de milioane de turci ar fi primit permisiunea de a intra liber în statele membre. Acum, pentru Occident, perspectiva pare mai puţin îngrijorătoare decît accesul haotic al grupurilor de refugiaţi. 

Pentru Erdogan, ar fi un punct important în perspectiva alegerilor din 1 noiembrie. O dată, pentru că le poate da o veste bună conaţionalilor care nu înţeleg de ce ei trebuie să treacă prin calvarul vizelor, în timp ce alţii, precum moldovenii, macedonenii sau albanezii, nu. Şi a doua oară, pentru a răspunde criticilor de acasă cum că Turcia este izolată de Occident din cauza politicii autoritariste a lui Erdogan.

Uniunea Europeană urmează să claseze Turcia printre statele considerate „sigure“, ai căror cetăţeni nu pot cere azil în statele membre – o măsură de siguranţă, desigur, pe care Europa o ia în eventualitatea unui val de cereri din partea turcilor. (Există deja experienţa tristă cu macedonenii, sîrbii sau albanezii, şi europenii n-o mai vor repetată.) Deci veniţi, vizitaţi-vă rudele deja stabilite prin Europa, plimbaţi-vă, dar apoi mergeţi înapoi acasă. Nimeni nu vă va da drept de azil.

Dar cît de „sigură“ este, de fapt, Turcia, unde jurnaliştii sînt arestaţi pe bandă rulantă (chiar şi pentru editoriale considerate „ofensatoare“ la adresa preşedintelui), unde partide legal constituite, precum cel pro-kurd HDP, sînt ţinte ale atacurilor naţionaliste rămase nepedepsite, în care se pune botniţă oricărei urme de opoziţie? 

Multă lume poate fi de acord că turcii merită să scape de umilinţa vizelor, doar că, acum, aceasta nu numai că face din Erdogan un partener frecventabil, dar îl şi poate încuraja în a-şi continua politica sa autoritaristă. 

Şi ar mai fi accelerarea procesului de aderare a Turciei, după ani de lîncezeală. La Ankara, cancelara Angela Merkel a promis Turciei deschiderea în acest an a capitolului 17, privind acquis-ul economic şi politica monetară şi încheierea pregătirilor pentru deschiderea capitolelor 23 şi 24, legate de justiţie, securitate şi drepturi fundamentale. Or, tocmai de aceste din urmă două capitole se leagă şi cele mai multe critici adresate Ankarei. 

Ciprul deja a anunţat că va face opoziţie la deschiderea acestor capitole, dar este greu de crezut că Turcia va avansa cu reformele la capitole precum justiţie sau drepturile omului. În schimb, Turcia are promisiunea Angelei Merkel – şi probabil viitoarele presiuni pe care Berlinul le-ar putea îndrepta spre statele membre reticente faţă de dosarul aderării Turciei. 

Oricum, tema va rămîne pentru mulţi ani pe agendă, nimeni nu-şi imaginează un proces accelarat, ci doar repornirea pe un drum încă foarte lung. În cursul actual al negocierilor (după experienţele cu România şi Bulgaria), capitolele pot fi oricînd redeschise. Iar deschiderea unui capitol nu înseamnă şi că acesta trebuie închis într-o anumită perioadă.

Turcia are însă un instrument de care poate uza acum, pentru a obţine cît mai multe beneficii pe termen scurt: controlul asupra „robinetului de refugiaţi“. Şi cu care poate obţine destule concesii din partea Europei. 

Ovidiu Nahoi este realizator de programe la RFI Romånia şi TVR.