Şi totuşi, ce facem cu ruşii?

Fireşte, declaraţiile preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, făcute săptămîna trecută la Passau, în Germania, nu departe de graniţa cu Austria şi chiar pe coridorul comercial ce duce către Europa Centrală şi de Est, nu aveau cum să rămînă fără ecou nici la Bucureşti.

Să recapitulăm, pe scurt, ideile preşedintelui Comisiei. Prima: ne trebuie o relaţie pragmatică cu Rusia. „Nu e sexy, dar aşa trebuie.“ A doua: Rusia nu este o putere regională, aşa cum a afirmat preşedintele Obama, spre nemulţumirea lui Putin, ci o putere care trebuie tratată cu respectul cuvenit. Şi a treia: nu Washington-ul trebuie să dicteze relaţia Europei cu Rusia.

Declaraţiile lui Juncker nu au căzut bine la Bucureşti, după cum nu puteau să fie primite cu aplauze nici la Varşovia şi nici la Tallin, Vilnius sau Riga. E clar, naţiunile din „prima linie“ au de ce să fie îngrijorate, ba chiar înspăimîntate de perspectiva ca „Bruxelles-ul“, în realitate marile naţiuni ale „vechii Europe“, să trateze cu Rusia peste capul Estului. Nu cumva preţul va fi chiar Estul? Lecţiile istoriei sînt încă vii în această parte a Europei.

Şi dacă, totuşi, ceva nou se întîmplă în relaţia Europei cu Rusia? Mai întîi, că recenta reuniune de la Paris a marcat îngheţarea conflictului din Ucraina, ceea ce probabil place Moscovei. În schimb, Europa deschide fereastra către Belarusul lui Lukaşenko, ceea ce probabil nu-i place Moscovei. Dar nu place nici la Washington.

Dacă este să privim lucrurile în mod pragmatic, cîteva idei legate de relaţiile euro-ruseşti sînt inevitabile.

În primul rînd, că o pace este întotdeauna de preferat unei ciocniri directe. Îşi poate imagina cineva azi cum ar arăta un conflict militar direct între Occident şi Rusia? Europa este prima care ar avea de suferit dacă, eventual, relaţia americano-rusă ar merge pînă la nivelul de confruntare. E o chestiune de geografie şi, da, de geografie economică.

Nu e nimic ilegitim în a spune că Europa trebuie să aibă controlul asupra propriei relaţii cu Rusia şi să nu rămînă un simplu seismograf al relaţiei dintre Washington şi Moscova. Vrem ca Europa să devină un actor global? Atunci, asta face parte din joc. Dacă vrei pace nu trebuie să vorbeşti cu prietenii tăi, ci cu duşmanii, spunea Moshe Dayan, general şi apoi ministru de Externe al Israelului.

În al doilea rînd, Europa şi Rusia vor rămîne încă pentru multă vreme cu sisteme de guvernare diferite. Europa rămîne liberală, dar asta nu înseamnă să pretindă ca şi Rusia să fie la fel, cîtă vreme ruşii, în majoritatea lor, nu doresc acest lucru. Dar nici invers – iar sancţiunile europene împotriva gigantului Gazprom au arătat Moscovei, cu suficientă tărie, care sînt regulile jocului în zona noastră. Nici Moscova nu poate pretinde să-şi exporte aici sistemul ei neliberal.

Apropo: un deal europeano-rus ar trebui să însemne sfîrşitul colaborării dintre Kremlin şi formaţiunile naţionaliste şi antieuropene din Europa, din moment ce acum i-ar avea ca interlocutori chiar pe liderii mainstream. Declaraţiile lui Juncker trebuie să fi căzut extrem de rău doamnei Le Pen. Sau lui Nigel Farage.

În al treilea rînd, extinderea spre est a Uniunii Europene nu face decît să întărească profilul Rusiei de putere europeană. Altfel, izolată de o „zonă gri“ şi supusă sancţiunilor, Rusia ar căpăta mai degrabă un profil mai pronunţat de putere asiatică – unul pe care nu şi l-a dorit niciodată.

Rusia vrea din partea Occidentului „respect“ – o noţiune pe care o înţelege în felul ei. De cînd cu agresiunea împotriva Ucrainei şi, de curînd, cu implicarea în războiul sirian, Moscova a tot sperat că va lămuri lucrurile, la nivel global, direct cu Washington-ul, punînd pe masă toate cărţile posibile, printre care, evident, Ucraina şi Siria. Nu a fost să fie – Obama a întors spatele Rusiei, pe care o consideră doar o putere regională, deci cu care nu se poate discuta de la egal la egal. Văzută de la Kremlin, aceasta înseamnă lipsă de „respect“.

În această situaţie, Rusia primeşte „respectul“ aşteptat din partea şefului Comisiei Europene. Şi aici vine ocazia de a pune pe masă chestiunile care interesează în mod special Europa: Ucraina şi Moldova (de ce nu, şi Belarusul), refugiaţii, politica energetică, susţinerea de către Kremlin a partidelor antieuropene, investiţiile europene în Rusia şi altele. Poate că Juncker ar fi fost de criticat dacă nu ar fi profitat de ocazia ivită.

Şi, în final, să privim către România. De mai bine de un deceniu, Bucureştiul a dus o politică de echilibru între Statele Unite şi Uniunea Europeană, încercînd să tragă avantaje maxime: cele de ordin strategic dinspre Washington şi cele de ordin economic şi instituţional dinspre Bruxelles. Nu a fost deloc o opţiune rea.

Acum, încurajată de mîna întinsă de Europa, Rusia s-a încruntat către România şi a cerut dezafectarea scutului antirachetă „pînă nu va fi prea tîrziu“. O atitudine inacceptabilă. România nu are a se conforma unei asemenea pretenţii cu iz de ultimatum. Nu mai sîntem în 1940.

Dar numai o simplă reacţie de acest gen nu e de ajuns. Bucureştiul ar trebui şi să observe că, în ultima vreme, poziţia i s-a cam dezechilibrat. Aripa europeană a politicii româneşti a fost grav avariată după atitudinea ambiguă (cel puţin…) în criza refugiaţilor.

Este o adevărată provocare pentru Bucureşti să vină acum cu o contribuţie proprie în direcţia normalizării relaţiei cu Rusia. Dar, în acelaşi timp, să o facă la adăpostul unei relaţii strategice puternice cu Statele Unite. E vital pentru noi să facem din această relaţie un element de sprijin pentru Europa şi nu unul stînjenitor. Altfel, politica de echilibru atlantic, din care am tras atîtea avantaje, s-ar putea întoarce cumva contra noastră.

Aceasta înseamnă lideri luminaţi, înseamnă diplomaţie inteligentă, înseamnă imaginaţie. Şi nu reacţii opărite şi replici îmbufnate.

Ovidiu Nahoi este realizator de programe la RFI România şi TVR.