Doctorat în pisicologie
Nu cunosc dramă mai stranie decît cea hărăzită colegei mele de facultate, Miorlette Miorleanu. Se întîmpla în urmă cu aproape trei decenii, dar îmi amintesc şi astăzi puternica emoţie ce cuprinse întreaga grupă de Engleză la aflarea veştii anulării căsătoriei amicei noastre cu prietenul ei încă din liceu, student la rîndul său, la Sociologia din Iaşi. Ne-am gîndit cu toţii că avuseseră vreo ceartă mai aprigă, rezolvabilă cu timpul, se ştie prea bine. Sau vreo rătăcire emoţională temporară. Nu fusese însă vorba despre aşa ceva. Ruptura se produsese pe fondul nepotrivirii de… nume dintre viitorii miri, lucru realizat de ambele familii (inclusiv de către cei doi logodnici) pe măsură ce ideea mariajului prinsese contur tot mai clar. Miorleanu, deşi exotic, nu e un nume singular, el regăsindu-se, cu o oarecare frecvenţă, în geografia onomastică românească. În cazul de faţă, unicitatea deriva din prenumele insolit pe care părinţii i-l aleseseră colegei menţionate – Miorlette. Tînăra studentă nu prea vorbea despre asta, dar, odată, parcă sugerase existenţa unor mici complexe freudiene pe linie paternă. Se părea că tatăl îşi urîse teribil numele de familie (dobîndise, de la grădiniţă pînă la sfîrşitul facultăţii, porecla „Miorlău“, iar apoi, în fabrica unde ajunsese inginer, primise apelativul „Nea Miorlache“) şi, în loc să-l schimbe, cum se procedează îndeobşte, hotărî – probabil subliminal, fără intenţie deschisă ori premeditare – să-şi umilească cei trei copii, un băiat şi două fete, botezîndu-i, pe rînd, nici mai mult, nici mai puţin decît Miorlan, Miorlaua şi Miorlette. Miorlan, Miorlaua şi Miorlette Miorleanu, desigur. Felicitările de sărbători semnate de familia Miorleanu erau, se înţelege, un deliciu fonetic.
Mezina, Miorlette, se îndrăgostise, cum spuneam, în liceu, de un băiat simpatic, plin de calităţi, cu un nume la fel de neverosimil. Coincidenţă,
pariu sarcastic al ursitoarelor? Dumnezeu ştie ce mister transcendental se ascundea aici! Pe prietenul Miorlettei Miorleanu îl chema Mîţan Mîţeanu. Familia lui, invers decît Miorlenii, îşi iubea numele cu ardoare, de aceea şi dorise să-şi boteze singurul copil Mîţan (era acolo o celebrare a identităţii clanului reiterată înaintea Bisericii, deşi lumea prezentă la creştinarea micului Mîţan comentase, pe la colţuri, că popa cam strîmbase din nas la scufundarea băieţelului în cristelniţă!). Iubirea dintre Mîţan şi Miorlette traversase o lungă perioadă diafană, pînă cînd – sub presiunea evenimentelor (Miorlette era deja însărcinată în luna a patra) – se puse, fără ocolişuri, problema căsătoriei celor doi porumbei (poate mai corect ar fi trebuit zis a celor doi pisicuţi!) –, studenţi de ani terminali la bătrîna Universitate ieşeană. Tensiune mocnită iniţial, conflict în toată regula ulterior. Cum să o cheme acum pe fata noastră Mîţeanu, Miorlette Mîţeanu? – strigau de zor Miorlenii. Măcar Miorlette Miorleanu revela o anumită simetrie ludică, putea stîrni, la rigoare, oarecari simpatii. Chiar Miorlette însăşi avea, pe undeva, sentimentul că sărea din lac în puţ cu noua identitate aşa-zicînd „mîţească“… Mîţenii, dimpotrivă, se arătau ultragiaţi de neaşteptata defăimare a gingaşului lor nume de familie, respingînd orice compromis (preluarea de către Mîţan a numelui Miorlettei sau unirea celor două nume, Miorleanu şi Mîţeanu, variantă pe care, să fim sinceri, nici Miorlenii nu o agreau cu adevărat!). Auzi, observau ei indignaţi, să-l cheme pe bietul băiat Mîţan Miorleanu ori, şi mai rău, Mîţan Mîţeanu-Miorleanu!
Dezastrul a fost total, mariajul nu s-a mai făcut, iar Miorlette şi-a amînat licenţa cu un an, devenind
Nu am mai ţinut legătura cu ea şi pesemne că aş fi uitat şi cumplita poveste, dacă deunăzi o doamnă bătînd spre cincizeci de ani, însoţită de un tînăr de aproximativ treizeci, nu ar fi intrat în biroul meu. Era Miorlette cu fiul ei – cel născut din relaţia cu Mîţan! Îmbrăţişări, amintiri, emoţii puternice. Scopul vizitei era foarte precis. Băiatul – care terminase Psihologia şi un masterat în lingvistică la Bucureşti – dorea să înceapă la Iaşi un doctorat filologic pe
M-am apărat iute, înainte să aflu despre ce fel de „lexicologie“ vorbea omul, spunînd că eu am îndrumare doar pe teme de anglistică şi americanistică. „Nu contează“, săriră amîndoi, mamă şi fiu, avizaţi, într-un glas, „acum doctoratele sînt în domeniul mare – Filologie!“ Am tăcut resemnat. „Apoi“, continuă tînărul, „numai o persoană cu imaginaţia dumneavoastră ar putea aprecia o temă doctorală ca a mea. Vedeţi, aş dori să scriu o lucrare ştiinţifică despre numele pisiceşti. Nu orice nume, se înţelege, ci acelea pline de semnificaţie, pe care eu le-am dat mîţelor din viaţa mea.“ Tăcerea mea luase atributele unui spasm neurologic. „Vă dau aici cîteva exemple: Cotuţa Munteanu (aceasta a fost o pisică pe care am cunoscut-o la Cota 2000 în Sinaia), Shaormîţa, Nilă Buţeanu (prescurtare ingenioasă de la Motănilă Lăbuţeanu), Buţa (de la Albuţa) Solemnis, Amarilo Bătuţeanu (un motan „amărît“ şi „bătut“ de toţi), Fălcuţeanu, MacFerdinand…“ „Staţi, opriţi-vă!“, am strigat, icnind ca după un îndelungat înot pe sub apă. „Nu ştiu, sincer, dacă tema are un conţinut academic…“
„Are, domnule profesor!“, a răspuns tînărul cu ochii sticlind de convingere. „Ascultaţi! Capitolul inaugural va fi dedicat numelui Gelu Maum, care vine de la Pribegelu Mau, numele dat unui motan trist şi pribeag. Poetul Gellu Naum a fost un mare iubitor de pisici şi de aici putem scoate o legătură sclipitoare. Mi-am schimbat pînă şi numele pentru a-l adapta mai bine temei. Din Motan Mîţeanu-Miorleanu, am devenit Pisic Pisicovici. Ei, ce ziceţi, domnule profesor?“ „Miau“, am articulat cu voce spartă, clipind defazat din ochi.
