EDITORIALE ȘI OPINII

Ce-mi creează fiorul de tristeţe, senzaţia de depresie? Nu e prea uşor de explicat. Locatarii acestor case sînt de obicei cumsecade şi gospodari. Între ei se bîrfesc, dar se şi ajută. Cu oaspeţii sînt totdeauna primitori şi deschişi.

Conferința propriu-zisă nu putea fi banală, mi-am zis, judecînd după identitatea academică a celui din spatele ei. M‑am dus așadar. Previzibil, mulți gîndiseră ca și mine. Aulă arhiplină, spectatori în picioare, stație de amplificare.

Discursul lui François Hollande din faţa Camerelor reunite ale Parlamentului pare discursul unui preşedinte aflat la început de mandat. Într-un fel, aşa şi este. Pentru că nimic nu mai poate fi cum a fost după atentatele din 13 noiembrie de la Paris. Nici măcar mandatul preşedintelui.

Amanpour plusează: „Președintele Hollande a declarat adineauri că atacul a fost plănuit în afara Franței“. Doamna senator mai bifează un punct din agenda aspirațională a domniei sale: „Sigur că da… Cu tot online-ul ăsta absolut liber…“

La fel cum Rusia poate pierde pentru că se implică, SUA pot pierde pentru că nu se implică – sau, mai precis, pentru că nu reuşesc să elaboreze, şi cu atît mai puţin să aplice, o strategie politică coerentă şi bine ţintită pentru Siria.

Partea înfricoșătoare la atentatul de la Paris e că a fost o operațiune oarecum eșuată. După ce zice presa la momentul cînd scriu acest articol, planul era ca teroriștii să intre cu bombele și cu mitralierele pe stadion și acolo să declanșeze carnagiul, în direct, la o oră și la un eveniment de mare audiență.

Marea masă de oameni care, după catastrofă, în mai toate marile orașe ale țării, au impus, din stradă, cutremurul benefic al clasei politice merită recunoștința unanimă a unei populații care e învățată, de mult, să privească politicul ca pe o fatalitate.

Apoi părinții au început să-și recunoască fiii și fiicele la morgă: „I‑am văzut doar piciorușul“ – plînge o mamă. „Doar mînuța a mai rămas din ea“ – plînge un tată. Iar altul privește în gol și nu-i vine să creadă: „Dar nu se poate, fetița mea făcuse și facultatea, cum să moară!?“ Copiii aveau peste treizeci de ani, dar erau copiii lor.

Am o  prietenă frumoasă tare, care tocmai a devenit avocată. Mă-sa e din neam de aristocrați, iar tac-su face afaceri. Nu le convine deloc că umblă cu mine, dar cumva s-au obișnuit, căci relația noastră durează de cîțiva ani. Se decide că ieșim împreună – eu cu fata și părinții ei – la un film, la Cinema Central.

Cum aș putea să nu îmi doresc o țară cu oameni cinstiți, cu politicieni onești, cu miniștri competenți și cu performanță în toate domeniile? Cum aș putea să nu vreau să dispară mica și marea șpagă din peisajul cotidian al administrației?

La ora cînd acest articol pleacă spre redacția revistei, președintele încă nu a desemnat candidatul pentru funcția de prim-ministru, iar tumultul  străzii  s-a  potolit.

A fi contribuabil nu este un titlu de glorie și nici unul de noblețe, nu presupune că statul e la dispoziția puseelor tale de mic vechil și nici că ai dreptul să ștergi pe jos cu politicienii (pe care tu, cu mîna ta, îi votezi de fiecare dată) sau cu bugetarii, în general.

Un avantaj practic al studiului acestui tip de discurs este faptul că textele sînt la îndemînă, din abundenţă, în formă electronică, ceea ce permite adunarea şi compararea unui material bogat, inclusiv cu metode statistice.

Mama mea, profesoară de latină, m-a anunțat bucuroasă că a reușit să-și găsească un alt loc de muncă prin apropiere, în același liceu în care urma să-mi încerc eu puterile la examenul de admitere.

E un mix foarte ciudat de trăit. Pe de o parte speranța, pe de altă parte disperarea. Acest lucru s-a văzut și pe străzile bucureștene. S-a schimbat cultura protestului, s-au schimbat motivele pentru care potențialul de protest ajunge să strîngă lumea în stradă.

În ultima perioadă au fost nişte zile de foc (chiar şi la propriu) pentru jurnalişti. Pe de-o parte, în asemenea momente e mai greu să-ţi faci meseria, pe de alta, e mai simplu. Greu, pentru că trebuie să fii mereu pe fază, evenimentele se succed cu rapiditate şi tot ce ai scris sau ai transmis poate fi i­me­diat depăşit.

Alecu Anemonă e neîntrerupt altul, într-o diseminare de identități și subidentități năucitoare. Noi și noi Aleci și Anemone năvălesc peste lume din toate direcțiile. S-au format două șiruri numerice care urcă de la Alecu 1 la Alecu n și, respectiv, de la Anemonă 1 la Anemonă n.

După tragedia din clubul Colectiv, instituţiile statului au început să funcţioneze, brusc, la intensitate maximă. De frica unor controale, multe cluburi care se ştiau cu probleme au pus lacătul de bunăvoie. Controalele efectuate s-au lăsat cu amenzi şi suspendări de licenţă.

Președintele țării consultă par­tidele politice și societatea civilă. Mul­țimea le contestă pe toate. O lume informată, performantă, activă, care nu pune preț pe politica autohtonă, dar care e extrem de atentă la ceea ce se petrece în jur, se amestecă în stradă cu agitatori, cu provocatori, cu oameni ai partidelor.

Ce altceva ar merge mai bine pentru o rubrică ce se numește „Piața de idei“ decît o colecție din ce scriu oamenii pe pancarte – ideile pieței. Acestea nu sînt sloganuri strigate, ci texte scrise, aduse de acasă, deci gîndite și asumate.

Am fost „Profesor pentru o zi“, în programul Asociației Ovidiu.ro. Și m-am tot gîndit la cum merg lucrurile în Apata, Brașov. Cum merg lucrurile. Apata nu e singurul loc așa. Apata nu e sfîrșitul lumii.

În curînd, se va deschide o nouă ediție a Tîrgului Internațional de Carte „Gaudeamus“. Între altele, se va lansa și o carte, Dialoguri de Duminică. O introducere în categoriile vieții, alcătuită din transcrierea convorbirilor pe care le-am purtat împreună cu Gabriel Liiceanu în 2011, pe postul național de televiziune.

Am ajuns la Iași în zori, puțin du­pă cinci dimineața. Mi-am tras un pulover pe mine și am luat-o agale pe străzi, îndreptîndu-mă spre Copou. Dincolo de aura livrescă, o cafea băută la soare pe terasa Casei Pogor, în urmă cu vreo 15 ani, transformase acest cartier al Iașilor într-un spațiu al tuturor fantasmelor mele moldave.

Nu vreau să votez pentru Oprea, Drag­nea, Udrea, Ponta, Predoiu, Blaga, Geoană, Gorghiu, Anto­nes­cu, Diaconescu, Băsescu și nici pentru Ghiţii, Hrebenciucii, Onţanii, Pinaltii, rudele sau amantele lor. Sper că pe cei mai mulți dintre ei să îi lovească bunul-simț, să se retragă și, vorba filozofului Van­ghelie, să mai cetească și ei nește almanahe sau să scrie/muncească în regim deschis.

Acum vreo zece ani, ne plimba Ciprian, viitorul fin, prin Bucovina. De curînd fuseseră niște inundații prin zonă (cauzate, ca de obicei pe acolo, de bărbieritul forestier intensiv al obcinelor, care a lăsat apa să curgă la vale fără nici o stavilă) și auzisem la televizor cum că primarul era de vină pentru că niște case fuseseră luate de viitură.

Cîteodată am senzaţia că sîntem o ţară de Muppets privind de la balcon spectacolul acestei domnişoare şi comentînd sarcastic la fiecare zbîrcă. Şi altădată că sîntem o ţară de orfani care îşi găsesc tatăl şi mama în victoriile Simonei pe care le venerăm.

Presa din întreaga lume vorbește despre tragedia de vineri noapte de la București. Sînt redate scenele dramatice din interiorul și din jurul clubului, eforturile pentru salvarea vieților omenești, dar și solidaritatea dovedită de români în aceste momente dramatice.

Zgîndărit de tragedia de la clubul Colectiv, sufletul nostru colectiv s‑a dat în stambă. Ca și mie, trebuie că vi s-a părut înălțătoare solidaritatea spontană a congenerilor noștri cu nefericitele victime. Pe Internet, însă, în lumea virtuală, dracii au dănțuit sălbatic încă mult timp.

Există o utilizare a cuvîntului care ar putea sta la baza sensului familiar-argotic. Cioaca era denumirea unuia dintre jocurile cu arşice, extrem de populare în societatea românească din secolele trecute.

Am fost, cu timpul, subiect al mai multor experimente pedagogice. Primul dintre ele a durat patru ani și am aflat de el mult după ce se încheiase. Povestind la un moment dat cu niște prieteni lucruri de prin copilărie, mi-a atras atenția că ei tot vorbeau despre învățătoare mereu la singular și articulat hotărît.

Ipoteza noastră este că în acest caz avem de‑a face cu un CEO manipulator, narcisist şi lacom, atît de plin de sine, superior şi arogant, încît a ajuns să creadă că regulile şi legile nu se aplică în cazul lui.

Tragedia de săptămîna trecută a scos la suprafaţă multe părţi bune ale compatrioţilor noştri: compasiunea, generozitatea, solidaritatea. Sigur, însă, cauzele a ceea ce s-a întîmplat sînt legate în mare măsură de părţile rele ale unora: iresponsabilitate, corupţie, egoism.

„Domnu‘ Menghele, gata cu abuzul! Mă doare sufletul să o spun, dar nu mai pot profita de bunăvoinţa dumneavoastră! Vă rog să nu mai munciţi la secretariat! Dedicaţi-vă timpul doar cercetării şi predării. Sînteţi un intelectual de prim rang, nu vă puteţi irosi între aceste hîrtii.“

Se pune, tot mai adesea, problema „balcanizării“ Europei. Valurile de imigranți, cele de acum, dar și cele precedente, redeschid polemica despre ce înseamnă, de fapt, să fii european. Ca orice discuție despre identitate, și aceasta provoacă temeri și resentimente

În 2019-2020 ar trebui să fie accesibil Coridorul Sudic al gazelor, marele proiect prin care Uniunea Europeană încearcă să aducă gaze din exteriorul UE ocolind Rusia. Sursele cele mai probabile sînt Azerbaidjan și Orientul Mijlociu.

Împărţirea lumii româneşti în „stînga şi dreapta“ nu încetează să mă amuze. Repet mereu, oricît ar fi de incorect politic, vorba lui Nae Ionescu: „Nu sînt nici de stînga, nici de dreapta. Sînt inteligent!“ Ştim cu toţii că, într-o democraţie aşezată, nu se poate fără tensiunea fertilă (chiar dacă, uneori, contondentă).

Eu nu pot să-i înţeleg pe oamenii ăştia care, cînd se spală pe dinţi, apasă tubul de pastă la mijloc, total aiurea! Cînd ai şi tu nevoie să te speli pe dinţi, trebuie să te chinuieşti cîteva minute să tot apeşi tubul de jos în sus ca să pui pasta la locul ei! Nu ştiu, ăştia cred că sînt anormali, le lipseşte ceva!…

Asta este prima mea amintire. Am fost antrenat să sting lumînări pentru primul meu tort şi exersez. Sînt cu capul lipit de geamul rece (sînt născut în decembrie) de la etajul trei al unui apartament dintr-un bloc urît în Ţiglăriei – un cartier din Caransebeş.

Aşa se spune, că inima ne stă la stînga, dar portofelul la dreapta. O comparaţie uşor de priceput, pentru a ne plasa mai uşor, fiecare în parte, în dezbaterile politice cu iz ideologic. E drept, este din ce în ce mai greu de găsit un asemenea tip de discuţiune, deşi am dibuit recent o astfel de dezbatere.

E un accident, ca tot ce ni se întîmplă. Un accident desfăşurat în super slow motion, cadru cu cadru, într-o curgere dureros de grea, cu un final pe care nu îl vedem, dar îl ştim. Gimnastica necalificată la JO de la Rio (e ca şi cum americani ar fi pierdut războiul din Irak) e exemplul cel mai bun al disoluţiei sportului în România.

Vremurile de glorie ale Mitteleuropei s-au cam dus. Alegerile de duminică din Polonia nu au făcut decît să întregească noul tablou politic al Europei Centrale.

Oricine priveşte orarul unei Facultăţi de Drept din România va fi frapat de absenţa cursurilor care produc reflecţie asupra dreptului ca atare, asupra valorilor sale, asupra legăturii sale cu fiinţa şi cu cetatea, asupra sensului său, asupra tensiunilor sale interne.

O declaraţie recentă a fost preluată de mai multe agenţii de presă şi de diverse ziare şi posturi de televiziune cu aproximaţii care o făceau de neînţeles: „Înţeleg că acum ciuta anticorupţie este E.U., deci trebuie să-i facem dosare, să o arestăm de cîte ori vrem să dăm mesajul că ne luptăm cu corupţia în România.“

Propun readucerea la lumină a dedicaţiei, străvechi şi nobil gen paraliterar. Iar condiţii mai propice pentru o atare reabilitare nu găsesc altundeva decît în Prima Carte a naţiei, borgesiana Carte a Cărţilor, Monitorul Oficial. Căci, precum bine se ştie, ai carte, ai parte.

La şah, cine joacă cu piesele albe are un avantaj, e mereu cu o mutare înaintea celui cu piesele negre şi are iniţiativa. În lume, observăm că de multe ori răul pare să aibă piesele albe, adică deseori e cu o mutare înaintea binelui, iar pînă cînd forţele binelui se adună şi capătă putere împotriva lui trebuie să treacă o vreme.

Povestea, într-un text, Andrei Pleşu cum, deplasîndu-se pe coridorul unui spital bucureştean, a auzit un pacient (care-l studiase preţ de cîteva secunde) spunîndu-i altuia: „Uite-l pe Liiceanu!“ Este posibil totuşi să am o scăpare şi să fi fost vorba despre Gabriel Liiceanu care, într-o situaţie similară, aude: „Uite-l pe Pleşu!“

În Germania a început dezbaterea publică pe marginea unei noi legi a patrimoniului. Temeiul acestei modificări legislative: un control mai riguros al operelor de artă la intrarea în ţară şi posibilitatea legală de a returna obiectele de artă cu provenienţă dubioasă.

România este o ţară atipică pentru regiunea noastră: rata de dependenţă faţă de furnizorii externi de energie este minimală. Producem mai multă energie electrică decît consumăm, de fapt problema este o politică incoerentă de folosire a celor existente şi una la fel de incoerentă de a încuraja construirea altora no.

În preajma erudiţiei am, mai întotdeauna, tendinţa, poate excesivă, de a caragializa. Adică de a fi simultan zeflemitor şi complice. Ştiu că fără ea nu se poate, că ştiinţa de carte nu merită să fie luată peste picior şi, totuşi, simt îndărătul ei, cînd nu e decît ştiinţă de carte, monumentalitatea caducă a moftului.