Farmecul discret al Iașilor
Am ajuns la Iași în zori, puțin după cinci dimineața. Nu aveam cum să mă duc încă la hotel, așa că mi-am tras un pulover pe mine și am luat-o agale pe străzi, îndreptîndu-mă spre Copou. Dincolo de aura livrescă, o cafea băută la soare pe terasa Casei Pogor, în urmă cu vreo cincisprezece ani, transformase acest cartier comemorativ al Iașilor într-un spațiu al tuturor fantasmelor mele moldave. În lumina crudă și rece a dimineții de toamnă, Copoul mi-a părut însă trist. Cele cîteva case vechi care fuseseră renovate priveau orgolioase la celelalte clădiri care supraviețuiseră, dar care erau acum tăcute, chircite în uitare și neîngrijire. Peste toate tronau, cu impertinență de parvenit, blocurile comuniste și vilele postcomuniste, într-un consens de desconsiderare a unei lumi demolate. M-a cuprins frigul și am coborît la bulevard, în căutarea unei cafenele. Era însă prea devreme, așa că m-am adăpostit la un non-stop și am luat un espresso firav, pe care l-am băut fără convingere, în compania unui boschetar. La un moment dat, acesta mi-a oferit, ca între vecini, o pungă de aurolac contra două țigări.
Cînd a venit vremea, am plecat de la non-stop și m-am îndreptat decis spre Cafeneaua Veche, am deschis ușa și, printr-un soi de tunel al timpului, am intrat în acel Iași despre care Ionel Teodoreanu spunea că „nu este acolo, ci atunci“. Tihnă și sporovăieli culturale. După vreo jumătate de oră, eram acolo dintotdeauna. După încă o oră, eram de-al casei și m-am mutat la altă masă, ca să stăm puțin de vorbă, așa, ca între intelectuali. Nu ne grăbea nimic și nimeni nu se grăbea. „Știi, ceea ce îți mai poate oferi încă Iașiul este un timp de calitate“ – mi-a explicat unul dintre veteranii cafenelei. Mi-am adus aminte din nou de vorbele lui Teodoreanu: da, Iașiul a rămas „atunci“, dar mai există și acum tuneluri ale timpului către acel atunci.
Apoi lucrurile s-au precipitat. Am ajuns la hotel, am făcut un duș, după care am plecat în grup către Casa Kogălniceanu, la colocviu, însoțiți de colegii noștri, toți „vechi ieșeni“. Aceleași străzi îndoliate pe care le străbătusem în zori s-au animat brusc, fiecare clădire a căpătat un nume și o biografie bogată, iar în dreptul fiecărei case dispărute s-a păstrat un moment de reculegere, evocîndu-se totodată isprăvile răposatei. Jumătate din istoria modernă a României prindea viață și ni se înfățișa de-a lungul și de-a latul cîtorva străzi. Și, împreună cu ea, un stil de viață și un mod de a face istorie care s-au retras atît din viață, cît și din istorie. Din nou, nu eram acolo, eram atunci.
– Cum puteți trăi în București? Eu n-aș putea!… – ne-a provocat, la întoarcere, unul dintre acești vechi ieșeni.
– Uneori te constrînge viața – s-a justificat un coleg bucureștean.
– Nu-i adevărat! Adică depinde ce vrei de la viață. Dacă vrei să ți-o trăiești, nu stai în București! – a conchis ieșeanul și s-a uitat la noi cu tandră compasiune.
Și parcă pentru a ne convinge, ne-a condus la o masă moldovenească mai ceva ca la nuntă, de la care bucureștenii s-au retras primii, mult înainte de încheierea petrecerii; toți mai aveau ceva de lucru… O masă la care amintirile zburau din gură în gură, încît îți dădeau impresia că toți fuseseră colegi de bancă. Era Iașiul anilor ’70, care își trăgea încă rădăcinile din trecutul îndărătnic al acelui „atunci“, un Iași mult mai viu, mai amical și în același timp mai rebel decît ni-l putem imagina din afara sa. „Voi nu aveți cum să-l înțelegeți pe Luca Pițu, de pildă!“ – mi-a atras atenția cineva, la un moment dat. Începusem să cred că probabil are dreptate…
A doua zi, într-o pauză mai lungă a colocviului, m-am dus la faimosul Mall. Îl văzusem de cîteva ori, dar nu mă îndemnasem niciodată să intru în el: am „vertige de Mall“, efectiv amețesc și mi se face greață după cîteva minute de preumblare în astfel de spații atît de ticsit impersonale; mă pierd. Am început așadar cu exteriorul, cu parcul dincolo de care se înalță, falnic, Palatul Culturii, cu terasele care îl înconjoară și cafenelele și barurile care îl împînzesc. Un spațiu bine gîndit pentru o lume care se simte bine în el. Și unde, la fiecare două-trei minute, auzeai vorbindu-se engleza transnațională a studenților străini veniți la studii în Iași.
În final, am intrat pe o poartă de acces și am decis să ies pe o alta, pentru a face măcar un minim traseu prin corpul clădirii. Mi-a trebuit aproape o oră ca să găsesc ieșirea. Mă rog, asta e problema mea, dar „rătăcirea“ era în primul rînd de altă natură: nu mai eram la Iași și o indescriptibilă senzație de teamă îmi strîngea stomacul. Aveam impresia că mă aflu într-unul dintre acele orașe de science-fiction, închise într-un glob de sticlă, și care putea să se teleporteze oricînd pe o altă planetă fără ca cineva să observe sau să fie deranjat cu ceva. Nu mai eram nici atunci, dar nici acolo; eram oriunde.
Peste încă o zi m-am dus din nou la gară, de unde am luat rapidul de București, cu un vagon de clasa întîi nou, nemțesc, și cu care am făcut mai mult decît acum o sută de ani. Călătoriile în timp – mă gîndeam eu, moțăind, pe la Focșani – ar putea deveni o atracție turistică și, de ce nu, un adevărat brand de țară…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Fascinația diferenței. Anii de ucenicie ai unui antropolog, Editura Trei, București, 2014.
