Amintiri de puradel

Asta este prima mea amintire. Am fost antrenat să sting lumînări pentru primul meu tort şi exersez. Sînt cu capul lipit de geamul rece (sînt născut în decembrie) de la etajul trei al unui apartament dintr-un bloc urît în Ţiglăriei – un cartier din Caransebeş. E gri afară, iar singurul lucru interesant e focul molcom şi fumul negru care iese din cele două cauciucuri care ard la vreo 30 de metri. Suflu tare, tare şi fără prea mare succes. Mama rîde şi mă ia în braţe. Continui să suflu inutil, dar fericit. Am doi ani.  

A doua amintire. Sînt pe o iapă mare rău. Miroase bine, bine de tot, e caldă şi se mişcă într-un fel în care îmi spun că numai caii o pot face. Sînt agăţat de coama ei şi îmi place cum mă leagănă. Bordeiele, văzute de sus, de pe Reta, par şi mai mici şi cumva înfipte în pămînt. Nini, unchiu-meu, m-a pus călare pe ditamai calul, că doar sînt nepotu-său şi trebuie să călăresc, ca orice rom care se respectă cît de cît. Desigur, nu am şa sau frîie. Soarele e spre asfinţit şi Reta merge agale spre bunica şi bunicul, care stau calmi pe două scaune paradite în mijlocul drumului. Amîndoi sînt desculţi.  

A treia amintire este tot din Budrea, locul în care s-au născut mama şi toată familia ei. Sînt încălţat cu pantofi de lac negri. Am cămaşă şi pantaloni. Mama e îmbrăcată de parcă s-ar duce la aniversarea lui Iliescu – un costum urît cu spume, de femeie pioasă, dar revoluţionară. Stăm aşa, ca doi papiţoi, la poarta lui Nini. În jurul meu, verii şi vecinii sînt în puţa goală şi joacă fotbal în draci cu mingea pe care mi-au şparlit-o rapid. Nini are doar nişte pantaloni murdari pe el şi se uită cam cîş la mama, care încearcă să pară demnă şi orăşeancă. Probabil îi iese, căci Nini nu o înjură. În jurul meu se vorbeşte în ţigăneşte. Încerc şi eu, dar îmi iau rapid una după cap de la maică-mea, care zice că trebuie să fiu civilizat. Sfîrşesc prin a-mi face praf pantofii de lac jucînd fotbal la două porţi, făcute din balegă semiuscată. Mamă e furioasă, dar Nini mă apără şi nu îmi iau bătaie.  

Beau lapte direct de la ugerul caprei, dorm cu cîinele şi mă umplu de purici, îmi învineţesc curul dîndu-mă pe un sac de plastic pe dealul de lîngă casă. Ascult de văru-meu şi încerc să îmi aranjez freza rugîndu-mă de vacă să îmi lingă părul şi mă oftic pentru că nu îmi iese. Pînă la urmă, îmi pun sare în cap şi mă linge săraca vacă, spre stupoarea rudelor şi invidia puştilor. Cînd îmi e foame, bunica îmi dă nişte brînză, nişte pîine şi mă trimite în grădină să mănînc roşii. Mi-am făcut o sabie din coceni şi cînd o călăresc pe Reta îmi imaginez că mă bat cu zmei uriaşi. Învăţ să car apa cu cobiliţa şi mă simt util. Dorm pe cuptor, că doar sînt favoritul bunicii, spre invidia verilor şi a verişoarelor. Nini mă lasă să mîn boii şi să am grijă de ei, lucru care mă face să înţeleg privilegiile aristocraţiei. 

Îmi amintesc cum stăteam pe pajişte cu boii alături şi eram lipsit complet de dorinţe şi-mi amintesc de disperarea care mă cuprindea cînd trebuia să plec iarăşi la blocul urît din Caransebeş, unde taică-miu era beat şi ne făcea ţigani. De confuzia din capul meu încercînd să înţeleg diferenţele.  

Au trecut de atunci mai mult de 40 de ani. Nu m-am vindecat de încercarea de a stinge focuri, însă acum o fac mai de aproape. Cîteodată sînt gata să îmi vomit bojocii de atîta încercat. Se mai întîmplă ca, în loc să sting focurile, să le aţîţ şi să mă pîrlesc. Cînd mi-o iau prea rău îmi doresc să o aud pe mama rîzînd şi să fiu luat în braţe.   

Budrea nu s-a schimbat prea mult. Bordeiul bunicilor e tot acolo. Nini încă mai are cai. Mi se întîmplă să mă mai trezesc pe cai, cam mari, dar mă agăţ bine şi nu uit că o să trebuiască să mă dau jos.  

Încă mă iau la harţă cu tot felul de creaturi urîte şi cîteodată rîd ca un căpiat în somn, imaginîndu-mă aşa, matur, călăre pe Reta, în chiloţi şi cu sabia mea din coceni de porumb, atacînd tot felul de birocraţi sau politicieni inepţi şi aroganţi.  

Rar, dar încă mi se întîmplă ca, atunci cînd vin acasă şi asfinţeşte soarele, să mă aştept să îmi văd bunicii. Mă uit la fotografia pe care o am cu ei, mîndri în mijlocul drumului, îmbrăcaţi în hainele cele mai bune şi desculţi.  

Cîinii mei nu au purici. Le cumpăr conştiincios Frontline şi îi vaccinez. Nini crede că-s dus cu capul, dar nu comentează, căci sînt nepotu-său cel deştept care face nu ştiu ce, dar ceva important, cu gadjei din străinătate.  

Aş vrea să am o capră. Nu pe Bianca Drăguşanu, ci una de-adevăratelea. De boi e plin peste tot, e îndeajuns să deschid televizorul.  

Mama crede că ar trebui să mă îmbrac tot timpul „ca un domn“ şi consideră că, în general, mă îmbrac „ca un ţigan spoitor“. Definiţia îmbrăcatului ca „domnul“ este costum, pantofi (dacă e posibil, de lac) şi bărbierit cu maximum o oră înainte de a ieşi din casă. Papionul este semnul suprem al distincţiei. Cred că domnul Patapievici ar fi făcut-o într-adevăr fericită pe mama. I-a cumpărat lui fiu-meu un costum „de domn“ cînd avea 7 ani. L-a purtat o singură dată, pentru o fotografie. Are gena mea de ne-ielegant.  

Sînt confuz încă în privinţa diferenţelor dintre romi şi români. Mi-am imaginat un test pentru a face diferenţa clară şi rapidă pentru grupuri mari: se pune muzică, se alternează Guţă, Salam, Fuego şi Dolănescu. Cei care se strîng în hore şi chiuie pe muzica lui Fuego şi Dolănescu, care nu sînt beţi sau duşi cu capul, sînt clar români verzi. Restul, care cîntă manele şi se mişcă perfect sincronizat ca să facă în ciudă la dujmani, sînt clar romi. Problema e că marea majoritate a celor cu cetăţenie română fie sîntem nişte cizme la dans, fie ne băgăm cu entuziasm la amîndouă. 

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities.