Un sport la Răsărit
Simona Halep are victorii mari şi înfrîngeri dezastruoase. Cum se explică?
Cîteodată am senzaţia că sîntem o ţară de Muppets privind de la balcon spectacolul acestei domnişoare şi comentînd sarcastic la fiecare zbîrcă. Şi altădată că sîntem o ţară de orfani care îşi găsesc tatăl şi mama în victoriile Simonei pe care le venerăm. Cred că „victoriile mari şi înfrîngerile dezastruoase“ sînt ceea ce putem noi să vedem din ceea ce face bun sau rău Halep. Pentru noi, ea nu mai e o jucătoare de tenis, e o miză urişă. Ne înlăcrimăm şi ne enervăm constant cu ea. Dar dacă Halep ar fi din Zanzibar, ce am vedea în ea? Poate doar o fată care munceşte mult şi reuşeşte parţial, cu limite clare, unele obiective, altele subiective. Dacă ar fi din Zanzibar, am zice că are sau nu stofă de mare campioană? Că atît poate sau că are potenţial? Sau, dincolo de aceste întrebări pe care poate că nici nu ni le-am pune, am descoperi-o – cine ştie? – teribil de umană, cu revoltele ei proletare împotriva împărăteselor şi prinţeselor tenisului, cu îmbufnările şi renunţările ei la jumătatea meciurilor ca nişte copilăreşti „îmi iau jucăriile şi plec“. Poate că nu ne-am da de ceasul morţii cu ce e sau nu e, cu ce-ar fi ori ba. Am clătina din cap sau am aplauda satisfăcuţi. Poate că asta e Halep. Nu pentru noi, ci pentru cei din Zanzibar. E clar că şi ea, şi noi avem nişte probleme serioase. Pe care ar trebui, poate, să ni le rezolvăm fiecare în parte.
