Preţul artei, valoarea artei

În Germania a început dezbaterea publică pe marginea unei noi legi a patrimoniului. Temeiul acestei modificări legislative: un control mai riguros al operelor de artă la intrarea în ţară şi posibilitatea legală de a returna obiectele de artă cu provenienţă dubioasă, dar şi o protecţie întărită a operelor de artă aflate pe teritoriul Germaniei, cu un control mai riguros al exportului. Noul proiect legislativ este şi o formulă de adaptare la o directivă europeană (din mai 2014) cu privire la circulaţia operelor de artă în spaţiul comunitar. 

„Statul trebuie, conform Constituţiei, să găsească mijloacele pentru a împiedica ieşirea din ţară a operelor de artă de importanţă unică, esenţială, a operelor de artă care contribuie la identitatea naţională. Da, statul are voie să-şi creeze un asemenea cadru legislativ, căci el corespunde întru totul principiului că promovarea artei şi a culturii e o misiune a statului. Acest principiu se bazează pe convingerea că arta nu e o marfă oarecare şi nici un activ financiar oarecare. Altfel decît bunurile de larg consum şi altfel decît produsele financiare, bunurile culturale au, înainte de stabilirea unui preţ, o valoare ideală; operele de artă sînt valori care cu greu pot fi exprimate în preţuri. În cel mai bun caz, valoarea determină preţul, dar niciodată preţul nu determină valoarea“ – susţine Norbert Lammert, preşedintele Bundestag-ului, într-un articol de opinie publicat în cotidianul

E o teză pe care, sînt aproape convins, nici un artist din Germania n-o va contrazice. 

O lege a patrimoniului există deja de multă vreme în Germania. Din 1955, de la adoptarea legii, şi pînă acum, pe lista operelor de patrimoniu au fost înscrise 2700 de lucrări. Interdicţia de a scoate în afara graniţelor UE aceste opere de artă există deja. Din 1992, trebuie obţinută o autorizaţie de export pentru orice operă de artă mai veche de 50 de ani şi cu o valoare mai mare de 150.000 de euro, indiferent dacă este sau nu este înscrisă pe lista patrimoniului. Noul proiect legislativ stabileşte că bunurile de patrimoniu nu pot fi scoase în afara Germaniei (nici măcar în zona UE) fără autorizaţie prealabilă. Conform noilor prevederi, va fi nevoie de autorizaţie de export pentru orice operă de artă mai veche de 70 de ani şi cu un preţ mai mare de 300.000 de euro. Legea va conţine de asemenea criterii clare prin care o operă de artă va fi considerată „de importanţă naţională“. 

Adevărul e că sînt puţine ţări care au instituit programe de subvenţionare şi stipendii mai generoase ca Germania. Cheltuielile publice ale federaţiei, landurilor şi comunităţilor pentru artă şi cultură însumează 9,5 miliarde de euro. La această sumă se adaugă cel puţin 1,5 miliarde de euro pe an pentru programe de promovare culturală în afara ţării. Pe de o parte, muzeele au la dispoziţie fonduri substanţiale atît pentru conservarea patrimoniului, cît şi pentru achiziţii; pe de altă parte, există nenumărate mijloace de susţinere a artiştilor contemporani: spaţii de lucru oferite gratuit, galerii subvenţionate, burse de creaţie etc. Or, dacă statul e obligat să subvenţioneze, dacă acelaşi stat e obligat să-şi apere patrimoniul, atunci ar fi legitimă şi o lege mai severă a patrimoniului, inclusiv una care să restrîngă dreptul la proprietate – susţin cei care au iniţiat noua lege. 

Dar controversele au început să apară încă din clipa în care s-a lansat dezbaterea publică pe tema acestei modificări legislative. Cum se explică valul de critici abătut asupra Ministerului Culturii, iniţiatorul demersului? Proteste vehemente au venit mai ales din partea unor artişti clasic-contemporani care au împrumutat pe termen nedeterminat operele lor către muzee de stat. Ei se tem că „împrumutul“ s-ar putea transforma în „donaţie“ sau că, atunci cînd îşi vor primi înapoi operele împrumutate, le vor primi cu un statut schimbat, care le va complica eventuala vînzare. Pe de altă parte, mulţi artişti şi colecţionari văd în această întărire a dispoziţiilor legale o restrîngere a dreptului la proprietate. Legea ar fi o „ghilotină“ pentru comerţul cu artă, căci ar impune restricţii inacceptabile pe o piaţă oricum complicată. În fine, mulţi se întreabă de ce tocmai Germania are nevoie de această lege nouă de vreme ce, pînă acum, subvenţiile generoase, legislaţia relativ liberală (în comparaţie cu alte state) şi bunăstarea au făcut ca operele de artă mai degrabă să vină decît să plece.