Bun şi rău
Zgîndărit de tragedia de la clubul Colectiv, sufletul nostru colectiv s‑a dat în stambă. Ca și mie, trebuie că vi s-a părut înălțătoare solidaritatea spontană a congenerilor noștri cu nefericitele victime. Au curs, în valuri, sîngele și banii donați – frumos! Peste 10.000 de oameni au mers într-un marș încheiat cu aprindere de lumînări – foarte frumos! A plîns o grămadă de lume – impresionant! În lumea reală, cea pe care au părăsit-o în chinuri neomenești zecile de tineri din Colectiv, omenia a învins.
Pe Internet, însă, în lumea virtuală, dracii au dănțuit sălbatic încă mult timp. Pe Facebook, blog-uri sau forumuri, mii de oameni și-au ieșit din sine, au jelit grotesc, protestînd, înjurînd, blestemînd, cerînd socoteală, urlînd. S-au cerut arestări pe loc – că e la modă. S-a citat enorm din enormitatea clovnului de la Antena 3. Pe Internet, a fost un fel de concurs de vorbe dure: cuvinte precum imbecili, cretini, demenți, criminali au fost norma firească de adresare. Loviți de tragedie, oamenii reali s-au purtat demn, exemplar. Loviți de un aprig dor de răzbunare, cei din lumea virtuală țineau cu tot dinadinsul să prelungească Răul din subsolul de la Colectiv. La suprafață, îngeri. În mațele virtualului obscur, demoni. Noblețea comportamentului omenesc din lumea reală a contrastat puternic cu delirul resentimentar, cu spectacolul prostiei dezlănțuite și cu focurile de artificii ale urii din lumea virtuală. Privind cele două scene, altfel legate una de cealaltă, după cum se știe, am putut vedea o înspăimîntătoare întoarcere pe dos a tot ce fusese emoționant și, pe alocuri, eroic la început. Iar spaima m-a cuprins cu adevărat cînd am constatat că unii dintre cei mai devotați răspîndaci ai urii pe Internet sînt chiar cîțiva dintre eroii din lumea reală. Împietrit în fața acestei dovezi a complicatei alcătuiri omenești, redau mai jos un caz pilduitor, fără să-l numesc, firește, pe cel pe care îl evoc. E doar un exemplu și nimic mai mult.
Medic. Unul dintre medicii care, deși era liber, a plecat spre spitalul său imediat ce a aflat de tragedie, înțelegînd că trebuie să fie la datorie. A lucrat pînă spre ziuă, sub impresia zguduitoare pe care trebuie că ți-o dau acei oameni arși de vii, în dureri atroce, care se roagă să trăiască sub mîna ta. A ieșit din sala de operație deopotrivă extenuat și îngrozit de ceea ce văzuse. A deschis laptop-ul și a început să scrie. Cred că mîinile sale făcuseră enorm de mult bine în sala de operație. Pe tastatură, însă, degetele sale au cîntat frenetic muzica Iadului. Mesajul său a umplut lumea, a plăcut multora și așa am ajuns și eu să fiu unul dintre zecile de mii de cititori. Și m-am îngrozit!
Doctorul care fusese, poate, eroul salvator al unor vieți cu cîteva ore înainte era, acum, procuror inchizitor. Dar să nu credeți că acuza anomaliile din sistemul de sănătate, corupția sau neprofesionalismul. Nici vorbă! Cei aflați în ținta verbului său tare sînt cei care cred/știu despre doctori că iau șpagă. Doctorul nostru simțise că binele pe care îl făcuse cu cîteva ore în urmă îi dădea acum eșafodajul moral să înlăture cu un gest obosit și nervos pe toți cei care acuză corupția din sistemul medical. El însuși, spunea omul cu mîndrie, este un șpăgar. După ce a salvat vieți o noapte întreagă, mai ia de răspunde-i ceva! Mai mult, pentru că salvase vieți (sper că asta făcuse!), omul îi jignea îngrozitor pe cei care, plătindu-și taxele la stat, au pretenția să primească un serviciu medical decent. Oamenii simpli, marii mediocri ai marilor orașe, cei care își duc viețile în micile lor plăceri (de pildă, merg seara la terase cu prietenii, se uită la PRO TV și ies la grătar în week-end să mănînce cîrnați de Pleșcoi), sînt vînați de doctorul furios fără milă – sînt marii nesimțiți care nu înțeleg ce face el, doctorul, sînt marii nesimțiți care nu înțeleg, de fapt, nimic. Ieșit de sub puterea grozăviei pe care a încercat să o repare cu toată priceperea și devoțiunea, doctorul îi face imbecili și cretini, referindu‑se, în trecere, și la mamele lor, pe toți cei care pretind în schimbul taxelor (pe care, deduc, le consideră foarte mici), un tratament medical decent cînd se simt rău. Sigur că e o distanță enormă între un ars de viu și un Mitică balonat după consumul excesiv de mititei – o distanță pe care o simțim și noi, neprofesioniștii. Mă întreb, însă, dacă profesionistul tămăduirii trebuie să simtă această distanță. În orice caz, asta nu înseamnă că cel din urmă trebuie luat la șuturi sub impresia puternică pe care o produce, firesc, cel dintîi. Adevărul este că eroismul nu-ți dă dreptul la nimic! Dă, celorlalți, obligația de a recunoaște, dar nu dă eroului nici un drept corelativ. Cu atît mai puțin dreptul de a cauționa porcării.
Am privilegiul de a mă bucura de prietenia cîtorva dintre cei mai buni doctori ai acestei țări, oameni cu performanțe profesionale majore – cum nu mă îndoiesc că are și doctorul supărat pe care îl evoc aici. Ei bine, pe acești apropiați ai mei nu i-am auzit niciodată, dar niciodată, vorbind așa despre pacienții lor – mulți dintre acești pacienți fiind ridicoli, nu mă îndoiesc. Sigur, și ei înjură sistemul, legile, precaritățile, nepotismul, deprofesionalizarea, politizarea etc. Dar nu am auzit niciodată pînă acum un doctor care atacă atît de brutal oamenii simpli, chiar și nesimțiți, doar pentru că a ieșit, după ore istovitoare, dintr-o operație eroică. În imaginația mea, noblețea medicului constă exact în asta – acolo unde noi operăm cu diferențe și mofturi, el nu o face. Doar în ochii lui Dumnezeu și în ochii doctorului viața valorează atît de mult, încît nu contează cum e cel care o are.
Ce vreau să spun este că ceva s‑a petrecut cu toți aceia care au putut fi minunați cîteva ore și apoi, deschizînd device-urile, și-au revărsat răutățile peste lume. Și să nu mi-o spuneți pe aia cu stresul și cu nevoie de „decompensare“, pentru că m-am săturat de psihologie ieftină.
Sever Voinescu este avocat si publicist.
