Cruciada copiilor
„Cînd am intrat, era o liniște mormîntală, doar telefoanele sunau din cînd în cînd: părinții își căutau, probabil, copiii“ – relatează un pompier. Apoi părinții au început să-și recunoască fiii și fiicele la morgă: „I‑am văzut doar piciorușul“ – plînge o mamă. „Doar mînuța a mai rămas din ea“ – plînge un tată. Iar altul privește în gol și nu-i vine să creadă: „Dar nu se poate, fetița mea făcuse și facultatea, cum să moară!?“. Copiii aveau peste treizeci de ani, dar erau copiii lor. Erau copiii noștri!…
Și a urmat revolta. Una prea umană pentru a fi politică, prea profundă pentru a fi îngropată în uitare, prea generală pentru a se mulțumi cu capul lui Moțoc. O revoltă care s-a alimentat însă și din memoria altor revolte, precum cele din ianuarie 2012. Atunci, Puterea amenințase sănătatea, mai ales a bătrînilor. Acum, corpul fără chip al politicului luase viața copiilor. Dincolo de drama imprescriptibilă a morții și de durerea nesfîrșită a oricărui părinte de pe lumea asta, la noi există și o doză considerabilă de suprainvestire în copil și, astfel, o încărcătură simbolică suplimentară: pentru români, „copil“ este și numele speranței. Poți să‑mi iei banii, dar nu te atingi de sănătatea mea – au simțit revoltații din 2012; poți, eventual, să ameninți și sănătatea mea, dar să nu te atingi niciodată de copilul meu! „Fetița mea făcuse și facultatea, cum să moară!?…“ Cum să moară și speranța, singura speranță pe care o mai aveam!? De aceea este de-a dreptul ridicol să contabilizezi cîți sînt în stradă și cine sînt ei. Nevăzuți, acolo, în stradă, sînt toți copiii noștri și toți părinții lor; și vor rămîne, tăcuți, multă vreme, în numele Copilului… În spatele celor pe care îi vedem, există o solidaritate difuză și invizibilă, ce nu poate fi cuprinsă de toate piețele din marile orașe ale țării luate la un loc.
Și totuși, ajunsă în stradă, această revoltă vitală, bazală, umană înainte de a fi socială, capătă un chip și devine o forță politică, o energie capabilă să măture structurile care stau în calea neîmpăcării sale. O energie care se poate dezlănțui cu forța unui uragan sau poate sufla ca un mult așteptat wind of change.
Istoria ne povestește despre misterioasele cruciade ale copiilor și păstrează „sărbătoarea inocenților“ sau obiceiul de a numi un episcopus puerorum, dar ne amintește și de asemănările cu „sărbătoarea nebunilor“, simplă defulare a maselor, prost văzută, totuși tolerată de autorități. Uneori, istoria oferă avertismente…
Vîntul schimbării care suflă dinspre „stradă“ va trece inevitabil prin vămile văzduhului, adesea nebănuite, dar totdeauna bine păzite. Și care pot deturna acest „vînt“ într-o direcție sau alta. Mai puțin metaforic vorbind, energia revoltei poate fi folosită pentru a sufla în pînzele politicului sau poate fi lăsată să se domolească în văzduhul sărbătorilor ce se apropie. Ambele strategii nu par să aibă însă vreo șansă de succes: „strada“ s-a maturizat, iar revolta s-a amplificat.
Mai subtilă și mai periculoasă este capcana „reprezentativității“: vă respectăm, vă ascultăm, așa că hai să ne punem la masa verde cu reprezentanții voștri. Intenționat sau nu, a cere unei mase revoltate să se transforme într-o elită reprezentativă este cel mai simplu și eficient mod de a o dezbina. Și aici, „strada“ s-a dovedit mai matură decît s-ar fi așteptat politicul: este prematur, nu se poate – și nu se cuvine – să trecem din cimitir direct în Parlament. Totuși, capcana rămîne: a refuza dialogul înseamnă să-ți asumi neimplicarea politică; a-l accepta revine la a te discredita politic, căci nemulțumirea nu naște spontan și de la sine soluții viabile ce pot fi decartate la masa verde.
Mergînd mai departe, soluția de compromis a tehnocratului salvator s-ar putea să compromită doar „strada“. Nici un om politic cît de cît conștient nu se simte confortabil să iasă acum în față, drept care soluția unui guvern de tehnocrați constituie, pentru clasa politică, un mod de a te face frate cu dracul pînă treci puntea. Pe de altă parte, pentru „stradă“, tehnocratul este atît competent, cît și neimplicat politic – deci „curat“. Ceea ce, nu știu cum s-o spun, dar este o naivitate: politicul adevărat are totdeauna în rezerva sa de cadre tehnocratul său din mînecă, pe care îl poate scoate în caz de necesitate. Și dacă nu este politicul național, este cel internațional, al marilor puteri, care nu sînt foarte dispuse să lase în derivă spațiul geopolitic al României într-o astfel de perioadă de turbulențe majore.
La extrema cealaltă, vîntul care bate dinspre „stradă“ poate fi lăsat să se transforme – sau, poate, să se dezlănțuie singur – într-un uragan, care să nu mai sufle în nici o pînză a politicului, dar care să scufunde toate corăbiile societății – or, nu poți ajunge în țara promisă decît pe o corabie și, pînă una-alta, singura care ne poate duce acolo este aceea a democrației. În mod cert, nu vreun astfel de naufragiu își dorește „strada“. Și nici nu cred că are, de fapt, o asemenea forță. Dar ezitările sau gafele politicului ar putea să sufle ele în pînzele revoltei – și cine ar mai putea atunci, omenește vorbind, să condamne „strada“ pentru excesul ei de nemulțumire? Subiectiv, dezlănțuirea ar fi de înțeles; obiectiv, ar fi o catastrofă. Și, din nou, s-ar putea ca nu „strada“ să beneficieze de forța sa de uragan, ci alți mari actori politici, posibil interesați de ceva turbulențe majore în această parte de lume…
„Bunicii la război; părinții la revoluție; acum a venit rîndul nostru!“ – scria pe o pancartă a unui tînăr din „stradă“. Așa este. Dar războiul nu prea l-am cîștigat, iar revoluția am cam pierdut-o… Nu repetați așadar greșelile noastre. Fără a avea vreo soluție și fără a-mi permite vreun sfat de pe tușă, cred însă că „rîndul vostru“ constă în a ocupa politicul și nu doar în a ocupa strada.
Oricum, pentru noi, „copil“ este și numele speranței, așa că, de data aceasta, „părinții“ vă vor urma pînă la capăt…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Fascinația diferenței. Anii de ucenicie ai unui antropolog, Editura Trei, București, 2014.
