Poate lua România locul Poloniei în Uniunea Europeană?

De la căderea comunismului, timp de două decenii, Europa Centrală a reprezentat, pentru noi, românii, dar şi pentru alţi est-europeni, un adevărat model pe drumul integrării europene şi euro-atlantice. Grupul de la Vişegrad (Cehia, Polonia, Slovacia, Ungaria) era mereu primul în regiune, cînd venea vorba despre reforme economice, bună guvernare, calitatea liderilor politici, societate civilă. Desigur, mai fusese între timp şi îndelungata guvernare a lui Vladimir Meciar în Slovacia (1990-1998), deloc de luat ca exemplu. Dar aceasta fusese înţeleasă mai degrabă ca un lucru pasager, explicabil prin anumite condiţii locale – cum ar fi relaţia tensionată cu Ungaria. Şi nu ca un semn prevestitor de rele, cum de altfel ar fi trebuit. 

Dar vremurile de glorie ale Mitteleuropei s-au cam dus. Alegerile de duminică din Polonia nu au făcut decît să întregească noul tablou politic al Europei Centrale. Partidul Lege şi Justiţie (PiS) al lui Jaroslaw Kaczynski, cîştigător net al alegerilor legislative, este doar ultimul venit la masa populismului central-european, alături de ungurul Viktor Orbán, slovacul Robert Fico sau preşedintele ceh Milos Zeman.

Chiar dacă în privinţa relaţiei cu Rusia, de exemplu, abordările sînt diferite (Polonia face notă profund discordantă faţă de pro-rusismul evident de la Budapesta sau atitudinile prudente de la Bratislava sau Praga), liderii central-europeni au destul de multe în comun.

În definitiv, multe dintre promisiunile cu care partidul Lege şi Justiţie a cîştigat alegerile seamănă foarte mult cu măsurile luate deja de Viktor Orbán: suprataxarea hipermarket-urilor şi a companiilor străine, naţionalizarea unor părţi din sistemul bancar. Plus cîteva elemente care ţin de caracterul declarat „social-conservator“ al PiS: reducerea vîrstei de pensionare, de la 65 de ani pentru femei şi 67 pentru bărbaţi la 60, respectiv 65 de ani, sau o creştere accentuată a alocaţiilor pentru copii. PiS mai propune, printre altele, o scădere a impozitării companiilor de la 19 la 15%, dar şi introducerea religiei ca materie obligatorie la Bac. 

Figurile publice de la noi care au salutat cu entuziasm, pe blog-uri şi reţele de socializare, venirea la putere a conservatorilor în Polonia, văzînd-o ca pe un fel de reinstaurare a „dreptei curate“, ar trebui să se mai gîndească o dată la mijloacele pe care Kaczynski şi ai săi le-au aruncat în luptă: o combinaţie de promisiuni economice şi sociale de stînga, pe fondul unui discurs dur împotriva imigranţilor. Ratarea de către cele două partide rivale de stînga a accederii în Parlament poate fi iarăşi o veste bună pentru partizanii unilaterali ai dreptei de pe la noi – doar că, la o analiză atentă, ei ar trebui să observe că discursul de stînga a fost foarte bine preluat de PiS. Dar dincolo de politica internă – unde PiS riscă să destabilizeze o economie ce a rezistat foarte bine pe timpul crizei, cu o creştere cumulată de circa 23%, şi asta în anii cei mai grei pentru Europa – este, poate, mai important jocul pe care noua Polonie îl va face pe arena europeană. Un lucru e clar: imaginea Poloniei de mare jucător european, de promotor al Europei unite, devine tot mai palidă. Varşovia se aliniază de acum curentului eurosceptic central-european. 

Pînă unde va merge Polonia? Greu de spus. PiS este parte a Grupului Reformiştilor şi Conservatorilor europeni, alături de conservatorii britanici. În euroscepticismul său, ar trebui să fie de acord cu ideile de renaţionalizare a politicilor, vînturate acum la Londra. Doar că în Marea Britanie trăiesc circa un milion de polonezi, ale căror interese ar fi grav afectate de intenţiile conservatorilor lui Cameron de a reduce masiv beneficiile sociale pentru nou-veniţii în Insulă sau, mai rău, de a limita libertatea de mişcare pentru europenii mai săraci.

Cert este că linia federalistă, care domină acum instituţiile de la Bruxelles (în frunte cu preşedintele Comisiei, Jean-Claude Juncker), găseşte tot mai greu parteneri în Europa Centrală. Chit că Slovacia (iarăşi, o excepţie!) este singura din regiune membră a Eurozonei, iar preşedintele ei, Andrej Kiska, este un proeuropean. 

Aşadar: integrarea tot mai accentuată a zonei euro se va face mai degrabă fără Europa Centrală? Ce se va întîmpla cu normele comune privind paza frontierelor şi politicile de azil? Va putea fi formulată o politică europeană comună în privinţa provocării ruse? 

Iar dacă Polonia va deveni, încetul cu încetul, mai degrabă o problemă pentru construcţia europeană, după ce ani de-a rîndul s-a aflat în avangardă, de ce locul ei nu ar putea fi luat de o altă ţară mare din regiune, precum România? Preşedinţia Consiliului de Miniştri, care va reveni Bucureştiului în 2019, ar putea fi un moment culminant, dacă va fi pregătit cum trebuie. Bruxelles-ul ar fi foarte bucuros să-şi găsească în regiune un nou partener de calibru, o ţară mare, cu putere de vot considerabilă în Consiliu şi Parlament, cu o economie în creştere. Şi, foarte important, cu o opinie publică profund proeuropeană, aşa cum o arată sondajele. Iar avantajele de partea României ar fi considerabile.

Mai avem însă şi alte argumente? Din păcate, nu, în acest moment. Romånia a jucat neinspirat în criza refugiaţilor şi s-a asociat euroscepticilor din Europa Centrală – ceea ce vecina Bulgaria a evitat. Planul de aderare la euro este în aer. În locul abordărilor nerealiste, cum ar fi aderarea în 2015 sau, mai apoi, în 2019, nu s-a pus nimic coerent. Romånia dă mai degrabă senzaţia că nu are un plan şi nici că este prea interesată de moneda unică, deşi în tratatul de aderare se obligă să intre în Eurozonă, atunci cînd se va considera că este pregătită. 

Dar, ceea ce este şi mai rău, la Bucureşti nu există o abordare coerentă în ce priveşte afacerile europene. Acestea au devenit iarăşi prilej de orgolii şi de scandal între palatele Cotroceni şi Victoria.

Polonia a devenit unul dintre jucătorii remarcabili la nivel european graţie unei pleiade de lideri de bună calitate (Tusk, Komorovski, Sikorski şi alţii), dar mai ales printr-o viziune foarte bine articulată asupra viitorului Uniunii şi a interesului polonez într-o Europă unită şi puternică. Şi tocmai aceste lucruri lipsesc României de azi. 

Ovidiu Nahoi este realizator de programe la RFI Romånia şi TVR.