Maria Holban şi mierea erudiţiei
Dar mierea, mierea rămîne neîncetat egală cu sine – mereu, dincolo de vîrste – în eternitate. (Maria Holban, Studiu introductiv la volumul Incantations, Bucureşti, 1937)
Printre hîrtii mai vechi, am descoperit, zilele trecute, un text scris în 1981, cînd doamna Maria Holban, unul dintre cei mai mari savanţi ai ţării, împlinea 80 de ani. Îmi face plăcere să reiau acest text, într-un moment în care valorile stabile sînt puse în umbră de tot soiul de vedete de periferie şi de o demagogie patriotică dispusă, mai curînd, să-şi uite decît să-şi omagieze reperele. Iată textul:
În preajma erudiţiei am, mai întotdeauna, tendinţa, poate excesivă, de a caragializa. Adică de a fi simultan zeflemitor şi complice. Ştiu că fără ea nu se poate, că ştiinţa de carte nu merită să fie luată peste picior şi, totuşi, simt îndărătul ei, cînd nu e
ştiinţă de carte, monumentalitatea caducă a
.
erudiţie e, uneori, expresia barocă a unei insuficienţe. Pe profesionistul ei nu-l poţi întîmpina decît cu perplexitatea convenţională a învăţăcelului epatat: „Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva!“. Ştiu, aşadar, că erudiţia e riguros necesară, dar rareori am văzut erudiţi care să-mi impună
prin exemplaritatea umanităţii lor. Carevasăzică, pot declara, în umbra marelui Farfuridi: îmi place erudiţia, dar eruditul „pur et dur“ nu prea mi-e simpatic, ba chiar, adesea, mi se pare insuportabil.
Cu cîteva, grozave, excepţii. Nu le voi inventaria, deşi sînt destul de puţine. Voi alege excepţia prin excelenţă, paradigma însăşi a excepţiei: erudiţia Mariei Holban („domnişoara Holban“, cum i se spunea între prieteni şi colegi), o erudiţie discret muzicală, firească, plină de graţie, erudiţia cuiva care nu caută insigna
, ci
adîncă a lucrurilor. În preajma ei, Caragiale nu e cu putinţă.
Elevă, la Bucureşti, a lui Iorga, Pârvan şi Ov. Densuşianu şi la Paris, a lui Abel Lefranc şi Charles Samaran, deţinătoare, la 25 de ani, a catedrei de paleografie latină a şcolii de pe lîngă Arhivele Statului, autoare a numeroase studii – tipărite în periodice româneşti şi străine – privind cultura europeană a secolului al XVI-lea, folclorul românesc, istoria Transilvaniei etc., Maria Holban este, de asemenea, editoarea unor impozante colecţii de documente, culminînd cu cele zece volume de
Aproape necunoscut, din păcate, este inspiratul devotament cu care Maria Holban a tradus în limba franceză tulburătoare pagini de lirică populară românească, însoţindu-le cu comentarii de o densitate rareori atinsă de cercetările folclorice curente.
În vreme ce erudiţia de proastă calitate, erudiţia maniacal îngustă, suferă de viciul
achiziţii de informaţie şi de acela, mai grav încă, al unui exhibiţionism neruşinat, erudiţia Mariei Holban are aspectul cordial, potolit, al unei dexterităţi auxiliare. Ea nu pare produsul „specializării“, ci al unei genuine curiozităţi intelectuale. E un fapt de
corolarul traiului printre cărţi, documente şi idei, iar nu o îndîrjită performanţă de arhivă. Prea des, eruditul are ceva din firea lui Tănase Scatiu: un arendaş, un administrator al averilor altora, un parvenit al feluritelor „comitete şi comiţii“ ştiinţifice. Ştiinţa de carte a Mariei Holban e, dimpotrivă, o virtute lipsită de ostentaţie, o avere neîntinată de vanitatea posesiunii, un tabiet boieresc. Erudiţia aceasta poate fi caldă, ospitalieră, domestică aproape, deşi extrem de temeinică şi de eficace. Maria Holban este o Miss Marple a istoriografiei româneşti. Ea poate duce la bun sfîrşit – cu o perfectă adresă – orice întreprindere, orice investigaţie, avînd aerul de a nu fi vrut decît să îşi omoare timpul în mod agreabil. Fierea nedizolvabilă a erudiţiei de tip contabil îşi află, astfel, un salutar antidot: farmecul dulce al cunoaşterii, omenescul,
ascunsă a erudiţiei.
