Cioace
Cuvîntul popular cioacă este înregistrat cu mai multe sensuri concrete în dicţionarele noastre; de exemplu, în dicţionarul academic al lui Puşcariu (DA, Litera C, 1940) apar explicaţiile „deal“, „cîrlig“, „capăt al unei piese de lemn de la fierăstrău“, „tîrnăcop“, „unealtă de scobit“, „lingură“, „butuc“. În DEX a fost reţinut doar un sens dintre cele aparţinînd terminologiei meşteşugurilor tradiţionale: „fiecare dintre cele două console orizontale ale războiului de ţesut, fixate pe stîlpii din mijloc şi pe care se sprijină vatalele“. Toate aceste înţelesuri regionale, necunoscute majorităţii vorbitorilor, nu prea pot explica sensul curent, colocvial-argotic, al cuvîntului: „balivernă“ (DEX), „lucru neserios, şmecherie, glumă“, „minciună“, actualizat mai ales în expresiile a se ţine de cioace şi a se lăsa de cioace. Exemplele actuale sînt numeroase: „de la cioace livreşti la cioace cinefile“ (agenda.liternet.ro); „E la zdup, dar se ţine de cioace despre traiul de la Colibaşi“ (libertatea.ro); „Lasă-te de cioace! am schimbat eu tonul“ (Traian Tandin, Jurnalul unui poliţist, 2004). Există şi expresia a sta la cioace („Ajung în farmacie, farmacistele stăteau la cioace“, adibot.ro), cuvîntul putînd astfel ajunge să capete şi sensul „stat de vorbă“: „Cînd era cald afară, oamenii n-o tăiau direct acasă, mai întîrziau la o cioacă în fundul curţii“ (Dan Lungu, Băieţi de gaşcă, 2005). Utilizările cuvîntului sînt şi mai derutante în cazurile în care cioacă este o variantă de la ceucă „stăncuţă“ sau se confundă cu unele dintre sensurile lui cioc.
Nici etimologia cuvîntului nu este sigură; multe dicţionare au preferat explicaţia prin onomatopee („sunetul produs de o lovitură seacă“, DA), considerîndu-l deci o „creaţie expresivă“, eventual legată de cioc. În recentul Dicţionar etimologic al limbii române (DELR), volumul al doilea, partea I (ca-cizmă) (2015), sensurile diferite ale cuvîntului sînt explicate atît prin onomatopee, cît şi prin apropierea de ciucă sau ciocan; pentru sensul „butuc, buturugă“ se preferă tratarea separată, ca omonim, a unui „termen preroman intrat în latina populară“.
Există o utilizare a cuvîntului care ar putea sta la baza sensului familiar-argotic. Cioaca era denumirea unuia dintre jocurile cu arşice, extrem de populare în societatea românească din secolele trecute. Fiind un set de jocuri atestat din antichitate (gr. astragaloi, lat. talus) şi răspîndit în toată Europa, a trezit interesul specialiştilor; a fost obiectul articolului lui Theodor Capidan, „Le jeu aux osselets chez les Roumains, les Slaves et les Albanais“, publicat în Revue des Études Balkaniques, I (1934).
Jocul de arşice – folosind ca piese oase cu o formă specifică de la articulaţia oilor – „oscioarele de la încheieturile picioarelor de dinapoi ale mieilor curăţite (uneori vopsite)“, DA – a fost menţionat de către Nicolae Filimon („băieţii azvîrleau cu mingea şi cu arşicele“), Ion Ghica („averea noastră în arşice se suia într-o vreme pînă la două mii“), Vasile Alecsandri („rivalul meu în giocul de arşice“) şi descris de către Petre Ispirescu, în Jucării şi jocuri de copii (1885). Lazăr Şăineanu observa că denumirea şi mare parte din terminologia jocului erau împrumutate din turcă; Hasdeu, în Etymologicum Magnum Romaniae, presupunea că jocul era mai vechi la noi, dar fusese „actualizat“ prin turcă.
În Jocuri de copii, II (1907), Tudor Pamfile descrie în detaliu variantele şi piesele jocului; prima variantă este cea denumită cioaca (p. 44), începutul fiind următorul: „Numărul doi strigă: – Dă-mi cioaca. Numărul 1 zvîrle ichiul […] său în direcţia jocului“ (ichiul fiind piesa principală, arşicul mai greu). Evident, nu ştim de ce jocului i se spunea cioaca, dacă nu cumva sensul „păcăleală“ exista deja. Dacă denumirea avea legătură cu ciocnirea arşicelor (aşa cum presupune Dicţionarul etimologic), e foarte posibil ca sensul familiar-argotic să se fi dezvoltat ulterior, pornind fie de la ideea de joc în sine, fie de la unele practici specifice (de înşelare) ale jocului.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
