EDITORIALE ȘI OPINII

România are dubiosul privilegiu de a fi locul în care „iliberalismul“ a ieșit la lumină. Conceptul nu s-a născut aici, dar aici a intrat în conștiința publică atunci cînd principalul lui practicant și teoretician, premierul Ungariei, Viktor Orbán, a considerat că e necesar să îl afirme.

Vreau să aflu mai multe despre activitatea Federației Sindicatelor Libere din Învățămînt. Intru pe site-ul federației și dau click pe fiecare secțiune în parte.

Lectura textelor mi-a consolidat unele complexe, legate de incapacitatea mea de a atribui vinului o sumedenie de gusturi, parfumuri și analogii, pe care le caut, fără speranță, în cerul gurii mele: „trandafir sălbatic“, „cuișoare“, „nuanțe de fîn“, „mușcate“, „arome de prăjit“, „coacăze“, „ardei verde“, „note minerale“ etc.

Se pare că nu am fost singurul care a observat că anul acesta, de 1 Decembrie, au fost mai multe steaguri tricolore pe străzi, pe maşini şi pe la geamuri. În ori­ce caz, parcă mai multe decît acum doi ani, să zicem – şi,  în orice caz, mult mai mul­te decît acum douăzeci de ani.

Am decis să părăsesc organizația pentru care lucram. Și, în ciuda contractului foarte scurt, a riscurilor de a mă umple sau de a fi umplut de rahat, o să încerc să schimb ceva din interiorul sistemului. Începînd din ianuarie o să lucrez la cancelaria prim-ministrului și o să răspund de incluziunea socială.

Ce ar putea avea în comun o avocată italiană de 35 de ani, premierul Ungariei, un cîntăreț mulatru din Bel­gia, comisarul danez pentru concurență al Comisiei Europene și un episcop catolic polonez? Răspunsul imediat ar fi: toți sînt europeni, din state membre ale UE.

Ce e indubitabil e că Mourinho n-a fost niciodată vreun simpatic şi tăvăleala pe care o primeşte acum în Premier League e revigorantă pentru mulţi. De ce echipa Specialului e într-un asemenea hal încît pînă şi Bournemouth i-a lăsat un gust amar în gură? Poate pentru că Mourinho a uitat să se mai reinventeze.

Ce se poate întîmpla în Franţa şi în Europa, după triumful extremei drepte din 6 decembrie? Scorul bun al extremei drepte franceze era aşteptat de mai mult timp, iar evenimentele recente n-au făcut decît să-i sufle şi mai tare vînt în pînze. Cum-necum, teoriile Frontului Naţional au ajuns să fie confirmate.

Un personaj cinic din piesa Caligula de Camus spune că nu există iubire fără un pic de viol. La fel de bine spun și eu, deși îmi lipsește cinismul, dar compensez cu tristețea: nu există presă fără un pic de propagandă. Libertatea cuvîntului nu se poate desprinde de legătura dintre cuvînt și interes.

Dacă artificie pare o formă acceptabilă, folosită pentru diferenţierea sensurilor, cu totul altfel stau lucrurile cu variantele artifice, artific şi artifică, care aparţin în mod evident registrului necultivat. Atestările lor actuale sînt destul de numeroase.

Îmi aduc aminte discuțiile în­fier­bîn­ta­te cu părinții de la școala din Viena în care fata mea a făcut clasa a II-a. Toți se plîngeau că materia e prea grea, că programa e prea încărcată. Eu căscam ochii mari, pentru că fie-mea nu avea nici un motiv să se plîngă: ce i se cerea să învețe învățase deja în clasa I, în România.

Totul a început cu o mare adunare pe străduţa din faţa blocului. Credeai că oamenii s-au strîns la înmormîntarea vreunui colocatar mai popular. Nu era înmormîntare, era anvelopare. Preşedintele le explica oamenilor ce urma să se întîmple. După cîteva zile, pe acoperiş au apărut nişte omuleţi care vorbeau tare.

M-a apucat impulsul revanșard și am decis să fiu ticălos. Le-am dat subiect fix din materia discutată în cursul buclucaș. Spre oroarea mea, singurul literalmente nepregătit fu Marțian. Ceilalți învățaseră pe rupte. Or, eu pot fi rău, la rigoare, dar nu și incorect!

Pînă una-alta, ştim că s-a produs zarvă, că un cetăţean român de na­ţio­na­li­ta­te maghiară e cercetat în stare de arest şi că un număr de cetăţeni protestează, în centrul oraşului Tîrgu Secuiesc, la adresa arestării concitadinului lor.

Un amic observa recent că nici o iniţiativă de media destinată exclusiv Bucureştiului nu a reuşit vreodată să prindă rădăcini. Cele care supravieţuiesc, totuşi, sînt mai degrabă minore, iar amprenta lor în spaţiul public e neglijabilă (audienţă, relevanţă etc.).

Am venit ultima dată în România acum opt ani, dar parcă ar fi trecut de-atunci un sfert de secol. Nu neapărat în București, cît mai ales în restul țării.

Elogiul acesta al omului, extras din­tr-o piesă a lui Sofocle, e mai echivoc decît se crede îndeobște. Fiind­că termenul grecesc tradus prin „minune“, „minunat“ are o cuprindere mai largă și, ca să spunem așa, mai otrăvită: de la „neliniștitor“ și „straniu“ pînă la „teribil“, „înfricoșător“, „cumplit“.

Dacă îi întrebi pe români, în general, și pe bucureșteni, în particular, care este impresia lor despre capitala țării, primul răspuns care le vine în minte este o variațiune pe tema „mizerie“; iar dacă te interesează ce simt ei pentru acest oraș, vei avea parte de o listă lungă de conjugări ale verbului „a detesta“.

Sînt în bani și cam mor după ea, așa că simt nevoia să o impresionez pe zînă și decid, ca orice puști în fițe de domn, să intru țanțoș la un restaurant de lux. Melody e cel mai aproape.

Dacă aș avea talent la a scrie scenarii de film, l-aș uita pe geniul malefic care a fost (chipurile!) mai bun decît serviciile secrete ale infidelilor. Personajul principal al unui film despre atentatul de la Paris ar fi teroristul necunoscut și ultimele 35 de minute din viața lui.

Cred că, sub imperiul fricii absolut justificate, dar și al temperaturii ridicate la care se  polemizează, tema deschiderii porților Europei pentru valul de refugiați musulmani a indus o anumită neînțelegere în argumentele celor care susțin că o astfel de politică este foarte periculoasă.

Ca de atîtea ori, ştirea apărută mai în­tîi pe site-ul BBC a fost preluată de agenţii de presă româneşti, în traduceri grăbite, reproduse apoi, de cele mai multe ori fără modificări, de zeci de publicaţii: „Celebrating St Andrew’s Day – with the Romanian flag“.

Învățăm, în medie, cam un sfert din viață. Atîta durează instruirea în­tr‑un cadru formal: grădiniță, școală, universitate. Altminteri, învățătura nu se dă dusă de la noi de cînd ni se predau tehnicile de folosire a sînului mamei pînă la „nu credeam să-nvăț a muri vreodată“.

După ce a plecat de la BBC în urma pumnilor aplicaţi unui producător care l-a enervat, Jeremy Clarkson (Claxon, cum îi zice maică-mea) prezintă astăzi, într-un filmuleţ, felul în care dronele vor fi folosite de compania Amazon pentru livrarea produselor comandate de clienţi.

Bunul meu vecin, domnul Amorel Mirabel Onanescu, pensionar în etate de 87 de ani, stătea abătut, într-o dimineață, la intrarea în scara blocului, contemplînd frunzele uscate, purtate de vînt în toate direcțiile.

Oricîte computere am folosi, oricîte tweet-uri și poze am trimite în neant, oricîte like-uri i-ar da unii lui Osho și oricît de sofisticați credem că am ajuns, sînt lucruri care au rămas cumplit de neschimbate.

Pornirea dintîi am avut-o acum cîțiva ani, cînd am văzut un interviu despre problema căsniciei, în care doamna Stela Popescu dădea cuplurilor „începătoare“ două sfaturi decisive, vădind o înțelepciune, o finețe a observației, o experiență de viață care lipsesc întru totul „experților“ solicitați de obicei.

Și m-au dus la autobuz. Eu am învățat toată noaptea cum se spune pe rusește „Eu nu vorbesc rusește“ și pe armenește „Eu nu vorbesc armenește“. Aveam viza, știam să mă descurc, la o adică, și în rusește, și în armenește, și mai aveam și cincizeci de dolari. Nu mi se putea întîmpla nimic!

Se zice că Lili a fost frumoasă foc și că a fost curtată asiduu de Lăcătuș. Marius Lăcătuș. Mama spune că, deși Lăcătuș era în limbă după ea, Lili l-a lăsat. Era el țigan frumos, dar din păcate fotbalist. Ceea ce în neamul nostru nobil, de lorzi și ducese de la Budrea și Ghelmegioaia, nu se poartă.

Dincolo de violența limbajului utilizat de fostul președinte al României, tema în sine este veche de cînd democrația liberală și serviciile secrete au fost nevoite să conviețuiască sub ochii electoratului. Spionii nu utilizează mijloace corecte politic pentru a obține informaţii.

Federer a stabilit un standard. În absenţa lui, tenisul ar risca să fie un război. Roger, în schimb, pluteşte, merge pe ape, e una dintre podoabele dăruite acestei lumi. Nu se smiorcăie, deşi incidental mai varsă cîte o lacrimă, nu se străduieşte nici să fie prea ha­ios.

După atentatele de la Paris, o coaliție globală se profilează împotriva Statului Islamic, avînd la bază Franța, Statele Unite și Rusia. Aviația, sateliții și dronele îi conferă o superioritate colosală în comparație cu puterea de foc a Statului Islamic.

Cînd cineva moare împușcat nu e vina revolverului, totuși; nimănui nu i trece prin cap să trimită revolverul la închisoare. Prin urmare, cineva în stare să ucidă o va face fie cu revolverul, fie cu orice alt instrument și – surpriză! – aproape toate obiectele din jurul nostru sînt potențiale arme.

Ceea ce foarte multă lume ştie e tot mai des ignorat de ştirile şi reportajele ziarelor şi ale posturilor de televiziune. Centrul „oficial“ al Bucureştiului, locul de unde se măsoară distanţele faţă de alte localităţi, se află în vecinătatea bisericii Sfîntul Gheorghe Nou, fiind marcat de un monument din 1938.

CV-ul zilelor noastre elimină din text orice urmă de narațiune, de „poveste a vieții“. El pare să se alăture regulii jurnalistice a piramidei inversate, potrivit căreia informația se structurează în ordinea descrescătoare a importanței. Or, în cazul de față, important pare să fie cu prioritate prezentul sau trecutul imediat.

„O mişcare. Ce anume se mişcă? Nimic altceva decît conştiinţa noastră. Se poate chiar ca, fără a auzi sunetele, să ­simţi muzica. Deci este totuşi conştiinţă.“ În aceste cîteva cuvinte, Sergiu Celibidache desluşeşte o taină ce părea de neexplicat.

Tăticul și mămica o considerau foarte talentată la pictură (iată că viața a vrut totuși altceva: Mimi Brotacov a mers spre literatură și, în mod deosebit, spre poezie, însă, oricum, fără a-și nega vreodată firea artistică!). Ei i-au strîns desenele și le-au trimis la redacție.

A trecut ceva timp de cînd americanii bombardează într-o veselie în Siria și în Irak. De la un moment dat, s-au pornit și rușii. Cum se face acum. Care mai de care mai nerăbdător să arate opiniei publice, planetei întregi, cum explodează niște chestii.

„Atacurile din Paris au creat o oportunitate tactică pentru Vladimir Putin. De două luni se chinuia să convingă liderii occidentali și arabi să se bage în ceea ce el descrie ca o alianță împotriva Statului Islamic (SI), chiar dacă ofensiva rusă în Siria se concentra contra forțelor rebele sprijinite de Vest.“

Bărbaţii au întotdeauna nevoie de ocheada provocatoare, de gestul stimulator al unei femei, ca să-şi mobilizeze resursele războinice, strîngînd din fălci şi jucîndu-şi bicepşii. Femeile, dimpotrivă, au instinctul de a urmări efectele cruzimii cu un soi de îngerească „obiectivitate“.

După ce a luat vieți într-un mod care oamenilor li se pare totdeauna fulgerător și nedrept, bătrîna doamnă a lăsat în urmă, ca totdeauna, misteriosul ei dar de viață: oglinda în care am putea să ne privim pentru a învăța să trăim mai înțelept.

Am verificat şi e oficial: ambasadorii şi reprezentanţii României în instituţii internaţionale trebuie să fie fluenţi în cel puţin o limbă de circulaţie internaţională. Cum de vreo zece ani tot întîlnesc penibili care ne reprezintă, am decis că o redefinire a standardului de cunoaştere a unei limbi străine este foarte necesară.

Ruşii ştiu exact ce fac, chiar şi acum, după ce au fost excluşi provizoriu din atletismul mondial pentru ceea ce s-ar numi „dopaj de stat“. Deci ştiu ce fac şi fac ce ştiu. Fac politică prin sport, aşa cum o fac peste tot prin lume, cu arma în mînă, fără nici un respect faţă de reguli.

Conform Tratatului UE, articolul 254, în timpul și după terminarea mandatului, un comisar este obligat să țină la statutul său de înalt funcționar european și să nu se bage în activități care îl pot aduce în situații de incompatibilitate sau, Doamne ferește, de conflict de interese.

Găsirea unui pașaport sirian lîngă trupul unui kamikaze a reaprins polemicile privind politica față de refugiați, chiar și înainte de a se dovedi ce era în realitate cu acest document – și după ce s-a dovedit deja că marea majoritate a celor implicați erau cetățeni europeni, născuți și crescuți în Europa.

Secretul știut de toată lumea sînt echilibrul și temperanța. Evitarea „căderii la extremitate“, cum ar spune un erou caragialian. Fetișul contribuabilului este departe de retorica democratică, nu doar pentru că e fetiș, deși asta ar trebui să fie suficient pentru orice sensibilitate democratică.

Un termen specific notaţiei muzicale, cu care orice vorbitor de română mediu şcolarizat a avut de‑a face încă din clasele gimnaziale, a ajuns foarte cunoscut şi folosit în epoca Internetului. Uzul său poate fi considerat de către purişti un abuz, pentru că se bazează pe echivalarea a două semne uşor diferite.

Nu am vrut să scriu despre drama petrecută în societatea românească la #colectiv. Pe de o parte, pentru că îmi repugnă modul în care mass-media autohtonă se aruncă, cu lacrimi în ochi și apetit de hoitar, asupra evenimentelor însîngerate.

Nimeni nu a reuşit să vadă cîţi dintre ei sînt refugiaţi de război din Siria, cîţi sînt tineri care fug de recrutarea militară din ţările lor, cîţi sînt refugiaţi economici din alte spaţii şi cîţi sînt bărbaţi sau femei, aventurieri pur şi simplu, încercînd să-şi asigure perspectiva unei pîini mai albe (sau mai sigure).