Vladimir Putin's Thanksgiving menu: Turkey
Glumița asta – evident, de pe Facebook – a apărut în urma gestului incredibil de cutezător al turcilor de a doborî un avion militar rusesc, un Suhoi 24, care zburase în spațiul aerian al țării lor, vreme de 17 secunde. Bine… nu se-ntîmplau secundele astea pentru prima oară. Și nu e Turcia prima țară din lumea asta care se pomenește cu vizite rusești neanunțate, în aer și pe sub ape. Și le mai scapă și aliaților noștri americani cîte un submarin sau cîte un avion, pe ici, pe colo, cîteva secunde, în spațiile altora. E parte din joaca de oameni mari în care e angrenată toată planeta asta căpiată. Dar, în cazul ăsta, a fost altfel. La frontiera Turciei e un pic de război. Pe-acolo, prin partea aia a Siriei, trăiesc și niște populații pe care turcii le consideră cam verișoare primare. Și le mai ajută, ca pe niște neamuri mai sărace. Rușii le mai scapă cîte o bombă în cap neamurilor ăstora, să nu cumva să creadă că, dacă verii mai mari le dau o mînă de ajutor, Siria a ajuns sat fără cîini și fără Bashar. Și, uite-așa, din șicană în șicană, a ieșit un pocinog care nu s-a-ntîmplat nici măcar în cele mai friguroase zile ale Războiului Rece. Iar pocinogul s-a-ntîmplat, culmea, între unii care, teoretic, sînt aliați în povestea asta cu războiul împotriva Statului Islamic.
Oricîte computere am folosi, oricîte tweet-uri și poze am trimite în neant, oricîte like-uri i-ar da unii lui Osho și oricît de sofisticați credem că am ajuns, sînt lucruri care au rămas cumplit de neschimbate. Foamea de resurse, redesenarea granițelor, modificarea sferelor de influență și a alianțelor, provocarea de neliniște, ca să refacem alte ordini, tot arsenalul de teme și motive recurente care fac lumea să viermuiască, de la începuturile ei și pînă azi. Partea proastă – pentru noi! – e că unii se pregătesc pentru așa ceva. Cu discreție, cu măsură, cu multe precauții, dar se pregătesc în fel și chip, consolidînd instituții ale statului, stabilitatea comunităților, lucrînd la soliditatea oricărei idei de infrastructură, cultivînd un anumit tip de valori în spațiul public, în așa fel încît, în momente de dificultate, oamenii să nu se simtă complet pierduți, ci să aibă exercițiul unei direcții în care trebuie să se îndrepte. Sau să se opună categoric unui lucru rău. Sau să fie preocupați de ceea ce se întîmplă în jurul lor. Adică să exerseze, în fel și chip, stadiul pe care l-au atins democrațiile în care trăiesc.
La noi, „războiul între palate“ a fost principala știre care ne-a pedepsit creierii în ultimii ani. O mingicăreală de maidan s-a instaurat în prim-planul atenției, cetățenii au devenit un public sedat, cu ochii înroșiți de vizionat dezbateri zbierate și semianalfabete, iar competițiile între cocoșeii neamului au confiscat toată atenția unei ogrăzi sărace, destul de murdărele, dar cu o continuă nostalgie a curții dereticate, ținute cu mînă de gospodar. Presa a primit lovituri din toate direcțiile. Pe de o parte, din lumea reală, a schimbării de paradigmă, a crizei, a unei vîrste noi a lumii, pe de altă parte, din sufletele generoase ale celor incriminați și cercetați, care au făcut tot ce le-a stat în pipote, numai să sugușeze orice fel de exprimare liberă. Nu-i vorbă, și presa însăși a contribuit esențial la săpunirea propriei funii, dar asta e altă poveste, sînt oameni care‑și fac și acum datoria, și urlă cît îi țin bojocii, pe unde pot, că spectacolul prinderii unor ticăloși și condamnarea lor nu înseamnă mare lucru. Scriu niște cărți la zdup și ies rapid. Însuși mediul „cultural“ în care trăim trebuie „arestat“ și „cercetat“. Iar procesul felului nostru de a vedea lucrurile, de a ne vedea pe noi înșine, se amînă la nesfîrșit, e tergiversat de atîta amar de ani.
Între timp – în vreme ce, la noi, unsuroșenia generală s-a transformat într-un carnaval în care totul alunecă și scapă printre degete –, în lume se întîmplă chestiuni grave, care ne prind cu pantalonii-n vine. O armată prinsă între amînări și promisiuni, servicii secrete încă nelămurite de propriul lor număr, infrastructură de drumuri și de transporturi în pragul leșinului, structuri de intervenție în caz de urgență care-și dovedesc inadecvarea, instituții ale statului profund șubrezite de impostură și de corupție. Și opinia încă răspîndită, cu scobitoarea-n colțul gurii, că ne descurcăm noi și de data asta, îi driblăm pe toți, mai bem o țuică de prune ca ochii fabuloși ai lui nea Gicu Dobrin și ne strecurăm în față, fără să stăm la coadă.
Turcia, tăcută și secretoasă, cu manifestații publice reprimate și cu o zonă tenebroasă, ascunsă departe de all-inclusive-le de la Belek, Bodrum și Kușadasi, revine în forță, ca un jucător masiv, dînd lovitură după lovitură. Rușii își reiau vechi prietenii ortodoxe, Europa occidentală s-ar cam separa de Est, americanii sînt în pre-campanie electorală și în lipsă de inspirație. Și puțini se-ntreabă cine-s ăia de la ISIS, de fapt. Și de ce nu cad sub ploaia de bombe? Și ce e cu povestea aia cu califatul? Ultimul „califat“ puternic, de poveste, adică Sultanatul Otoman, a fost abolit la 1 noiembrie 1922. Vorbim enorm despre ruși. Și e normal să facem asta. Haideți să mai vorbim și despre turci. S-ar putea să descoperim lucruri surprinzătoare.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
