Un amic observa recent că nici o iniţiativă de media destinată exclusiv Bucureştiului nu a reuşit vreodată să prindă rădăcini. Cele care supravieţuiesc, totuşi, sînt mai degrabă minore, iar amprenta lor în spaţiul public e neglijabilă (audienţă, relevanţă etc.). Asta nu pentru că n-a văzut nimeni oportunitatea sau pentru că o nişă relevantă a fost voit ignorată, ci pentru că bucureştenii au o raportare absolut curioasă la statutul lor de membri ai comunităţii locale. Un soi de pragmatism cinic gata oricînd să îşi nege identitatea. Sau să o ignore.

A fi bucureştean, pentru clasa productivă şi mobilă a oraşului, e o stare tranzitorie. Fie vei sta cu privirile întoarse spre provincia unde ai rădăcinile, fie visezi să pleci de tot în alte metropole sau măcar să te muţi undeva în afara oraşului şi să iei contact cu străzile, cartierele şi viaţa urbană doar pe baze contractual-utilitariste. Bucureştiul e oraşul în care are sediul firma la care lucrezi, e oraşul unde oferta culturală e cea mai mare, unde găseşti magazinele de care ai nevoie. E locul în care se ţin întîlnirile, e locul în care se iau deciziile, e locul în care se organizează cinele. Dar arareori e acasă.

E sediul centralismului românesc şi e tolerat ca atare pentru că e mult prea mare pentru a mai fi abandonat. E uriaşul care nu poate fi ignorat, dar căruia nimeni nu îi mai caută sufletul. Dimensiunile lui şi nervii noştri sînt suficiente ca trăsături pentru mai toată lumea. Nimeni nu e cu adevărat atent la el (minus neplăcerile provocate de trafic şi/sau de ordin administrativ) pentru a-i mai căuta o identitate pozitivă. E sufrageria României, cînd mai toată populaţia lui ar vrea să fumeze în bucătărie sau să îşi bea ceaiul pe terasă.

Majoritatea locuitorilor săi sînt la prima sau a doua generaţie. Nu am cifrele la dispoziţie, dar pot să îmi închipui că bucureştenii de generaţia a treia sau chiar mai vechi pot fi adunaţi într-un cartier. Ar fi un cartier mare, ca Balta Albă, dar, după ce îi trasezi graniţele şi îi numeri locuitorii, obţii cel mult un Cluj. Adică – fără să diminuez în vreun fel meritele şi relevanţa Clujului – puţin. Pur şi simplu, ordinul de mărime e diferit.

Fără dezastrul produs de instaurarea comunismului, cînd bucureştenii – prea bogaţi, prea reacţionari, prea nedemni de încredere – au fost ţinte privilegiate ale primelor guverne de inspiraţie sovietică, poate altfel ar fi arătat peisajul uman al oraşului. Dar asta nu e ceva ce mai poate fi recuperat. Rămîn memoria şi poveştile. Bucureştiul incluziv nu există. Nici vorbă de Bucureşti-comunitate. Dar – şi aici aş vrea să părăsesc tonul pesimist – există un Bucureşti al comunităţilor.

Multe, foarte multe. Un in­ventar sumar ar scoate în e­vi­den­ţă ne­­n­u­­mă­­ra­te ast­fel de gru­puri de oa­meni cu in­te­­­­r­­­e­­se co­­mu­ne, cu pa­si­uni co­mu­ne sau, de ce nu, cu ne­ca­zuri co­mu­ne. E­xis­­­tă un Bu­cu­reşti al pa­sio­na­ţilor de ar­hi­­tec­­tură, u­nul al creş­ti­ni­lor, al­tul al co­lec­­ţi­o­narilor de tim­bre, u­nul al co­mu­ni­tă­ţii gay, un Bucureşti al universitarilor, al amatorilor de petreceri, al militanţilor pen­tru infrastructură, al culturii alternative şi al culturii oficiale, al graffer-ilor şi al pictorilor sobri, al vîrstnicilor şi al copii­lor, al securiştilor şi al feministelor, al crîşme­lor mici şi al restaurantelor-hală, al pa­tri­o­tis­mu­lui semiautoironic de cartier şi al ma­ne­le­lor, al militanţilor pentru cauze mici şi al ecologiştilor. Enumerarea asta poate continua multă vreme. Mii de oraşe mici într-unul mai mare.

Există, de asemenea, şi un Bucureşti al solidarităţii, un Bucureşti al oamenilor buni, dacă vreţi. Un oraş mic în interiorul oraşului mare, populat de empatie inteligentă şi însufleţit de activism civic. Există şi aşa ceva, şi am văzut în toamna asta dovezile incontestabile ale existenţei lui.

Particularitatea tuturor acestor comunităţi este similară cu aceea a asociaţiilor de locatari. Întotdeauna privesc spre înăuntru. Există un fel de refuz prudent de a accepta poza mai mare. De a observa că o scară de bloc curată pe o stradă mizerabilă nu ajută pe nimeni.

Aproape niciodată aceste grupuri de oameni nu îşi extind vocea dincolo de interesul direct. Nu acceptă faptul că fac parte din simfonia metropolei. Le-aş numi comunităţi-insulă a căror agregare este întotdeauna opozabilă unei majorităţi adverse sau nepăsătoare. Un soi de egoism ieşit din prudenţă şi incapacitate de conştientizare a faptului că binele particular este, indiferent de ideologiii sau experienţe private, dependent de binele comun.

Şi nicăieri nu se văd lucrurile astea mai bine decît în perioadele electorale. În fapt, politicienii care îşi dispută administraţia oraşului sînt singurii care vorbesc despre Bucureşti ca despre un întreg. Şi o fac necredibil, cabotin şi ipocrit. Şi totuşi cîştigă simulacrul de competiţie electorală pentru că nu e nimeni care să încerce să scuture demagogia tezistă şi plicticoasă a discursului din politica locală.

Gîndiţi-vă repede la numele a trei oameni din Consiliul Local al unui sector din Bucureşti. Apoi la trei oameni din Consiliul General. Îi puteţi numi? Aveţi idee ce fac acolo? Cum iau deciziile pe bugetele de sute de milioane de euro ale oraşului? Ce îi mînă în luptă? Cine sînt oamenii ăştia?

Apoi amintiţi-vă că oraşul are o populaţie egală cu a Sloveniei. Are cineva senzaţia că e guvernat măcar pe jumătate la fel de bine ca Slovenia? Probabil, nu. Fie şi numai dacă numărăm primarii bucureşteni dispăruţi prin tribunale şi aresturi.

Ceea ce încerc să spun e că primul pas spre sufletul marelui oraş e politizarea. Da, ştiu, cuvîntul ăsta are o reputaţie proastă. Însă cîtă vreme discursul politic e ţinut în sfera aseptic-inutilă a politicienilor de carieră, cîtă vreme politica rămîne ceva nefrecventabil şi neplăcut, comunităţile-insulă vor pluti fiecare în oceanul ei şi vor acumula frustrări.

E politică şi în baruri, şi în arhitectură, şi în parcuri sau pe trotuare. Şi aici e o discuţie lungă, dar cred că tragedia de la Colectiv a pus cîteva întrebări pe masă. A fost prea puţin remarcat detaliul că arestarea primarului general nu a produs cine ştie ce urmări semnificative în termeni de politică locală.

Partidele nu au tras concluzii, iar numele vehiculate pentru alegerile de peste şase luni sînt cam în aceeaşi notă a vechilor primari. Pentru că presiunea pe partide este, de fapt, prea mică. Partidele noi, atîtea cîte ori fi, sînt mici şi slabe, iar cele vechi – imobile şi nestimulate în direcţia reformării criteriilor de selecţie. Ca să se întîmple o schimbare semnificativă e nevoie de politizare. E nevoie ca insulele să devină un arhipelag. Federaţie de interese complementare. Altminteri, sufocantul oraş va deveni tot mai greu de tolerat şi, în cel mai bun caz, va rămîne doar locul în care au loc tranzacţiile şi niciodată locul pe care să îl numim acasă.

Amicul care observa faptul că nu există media locale semnificative mai are o expresie: „Bucureştiul e totuşi un oraş. Poate singurul“. Niciodată nu am ştiut ce să îi răspund la asta. Dar, dacă are dreptate, urgenţa e cu atît mai mare.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.