Fetişul contribuabilului
Nu zic o noutate: este mult mai greu decît credea oricare dintre noi să ne obișnuim cu aerul tare și proaspăt al libertății. Fondul de idei fundamentale din care se naște retorica societății democratice, deși descoperit relativ repede de români după 1990, este încă în curs de metabolizare în biata noastră ființă națională. Nu am găsit încă spiritul și adevărata semnificație a multor precepte democratice, deși le cam știm pe toate și le tot repetăm, mantric. Nu am descoperit, încă, dozajul în care trebuie să ne hrănim cu marile idei ale democrației. Uneori, simțim că democrația pe care o trăim este prea puțin față de cît ar trebui să avem și cerem, în stradă sau pe unde putem cere, dublarea sau triplarea rației. Alteori, amețiți de o doză bună de democrație, intrăm într-un fel de transă, ne repezim spre cei din jur (inevitabil, mai înapoiați decît noi pe drumul democrației, de nu cumva chiar dușmanii ei cei mai perfizi) și îi acoperim cu vorbe grele, lovim vitejește în dreapta și-n stînga, fluturăm extatici steagul eliberării chiar în mijlocul Pieței Libertății. Se întîmplă, vreau să zic, ca ideile democrației să ne intoxice. Idei bune, precum cea a preeminenței indiscutabile a contribuabilului, pot fi prizate ca niște droguri de mare putere. Secretul știut de toată lumea sînt echilibrul și temperanța. Evitarea „căderii la extremitate“, cum ar spune un erou caragialian. Fetișul contribuabilului este departe de retorica democratică, nu doar pentru că e fetiș, deși asta ar trebui să fie suficient pentru orice sensibilitate democratică.
Mai întîi, pentru că statul nu este o societate pe acțiuni. Știu că modelul „tehnocrat“ al unui stat văzut ca un fel de corporație are ceva priză, dar acesta nu este cu nimic mai profund și mai serios decît alte modelări naive, precum cel al statului ca un trup omenesc (cu cap, brațe, trunchi și picioare), cel al statului ca o mașinărie, al statului ca un monstru sau al statului ca o biserică – fiecare dintre aceste viziuni avînd, de-a lungul timpului, voga ei, așa cum ideea statului ca o corporație are astăzi. Statul este o alcătuire de instituții și proceduri atît de complicate și de diferite una de cealaltă, încît nu seamănă cu nimic altceva. De aceea, universalitatea eficienței managementului se oprește, de regulă, la poarta Guvernului. Ca să conduci o companie (fie ea și de stat) trebuie să fii un bun manager, dar ca să conduci un guvern trebuie să fii nu doar mult mai mult, ci pur și simplu altceva. Știu că atentez la o iluzie frumoasă a multor nemulțumiți de starea de lucruri din România…
În al doilea rînd, adorația contribuabilului nu merge într-o societate liberă pentru că drepturile pe care cetățeanul le are în raport cu statul nu se originează în plata taxelor, ci în cetățenia sa. Plata taxelor este o consecință a cetățeniei și nu invers. Un cetățean care nu plătește taxe dintr-un motiv sau altul (e prea tînăr ca să realizeze venituri, de pildă) rămîne în deplină legătură cu statul său, nu este mai puțin cetățean decît unul care plătește taxe. A fi cetățean este mai mult decît a fi contribuabil. A participa la existența statului presupune mult mai mult decît să plătești taxe. Uneori, statul îți plătește ție – de pildă, cazul celor fără venituri care sînt susținuți prin ajutoare sociale.
În România, de cînd cu delirul contribuabilului, am putut nota situații destul de confuze generate, fără îndoială, de specificul național. De cîte ori sînt arestați marii bogătași ai țării pentru fraude financiare enorme, ei se apără spunînd: „Eu, care am plătit 100 de milioane de euro taxe către stat…“ Sigur, după lege, ar fi trebuit să plătească 300 de milioane, că de-asta e arestat, dar suta de milioane plătită e atît de impresionantă în retorica slăvirii contribuabilului, încît mai că l-ai apăra pe borfaș aflînd cît de contribuabil a fost. La noi, încă multă lume gîndește că hoțul poate să fure atîta timp cît „face ceva și pentru noi“. Ideea că a fi contribuabil este un fel de fudulie ce impune automat respect nu e doar caraghioasă estetic, dar e eronată etic. Respectul unei societăți pentru oamenii săi are alte temeiuri decît plata taxelor.
Însă cred că eroarea cea mai mare pe care o presupune acest cult al contribuabilului este că ratează esența omenescului, cea care îți dă toate drepturile din lume. Esta cam același rateu pe care îl comite și dna Merkel argumentînd că refugiații din Orientul Mijlociu trebuie primiți pentru că sînt „forță de muncă“ (și pentru Hitler, și pentru Stalin, oamenii erau forță de muncă!). De cîte ori îi privești pe ceilalți unilateral, adică doar într-un singur aspect din toate cele pe care ei le întruchipează în același timp, ca un făcut, ceea ce prevalează în comportamentul lor este exact un altul, la care nici nu te gîndești. Manifestanții din zilele bune ale Străzii bucureștene nu sînt o forță a schimbării pentru că sînt contribuabili, ci pentru că sînt purtătorii unui nou etos.
Sever Voinescu este avocat și publicist.
