Radicalizarea europenilor
Cred că, sub imperiul fricii absolut justificate, dar și al temperaturii ridicate la care se polemizează, tema deschiderii porților Europei pentru valul de refugiați musulmani a indus o anumită neînțelegere în argumentele celor care susțin că o astfel de politică este foarte periculoasă. Cum mă număr printre aceștia, simt nevoia să-mi limpezesc, deopotrivă, gîndurile și teama.
Nu cred neapărat că sutele de mii, de nu chiar milioanele de refugiați musulmani care au intrat, intră și vor intra în Europa au convingeri jihadiste. Chiar dacă s-a probat că doi dintre atacatorii de la Paris s-au strecurat în Europa cu marele șuvoi de refugiați din ultimul an, cred că pentru reușitele acțiunilor lor teroriste nu trebuie în nici un caz învinovățiți refugiații, ci direct structurile de securitate europene și, dacă e cazul, conducătorii lor politici. Aceste sute de mii de musulmani care se tot înmulțesc pe pămînt european au, însă, o altă problemă. Chiar dacă nu sînt dintre cei care vin să se arunce în aer prin piețe și pe stadioane, ei sînt purtătorii unei culturi care, în condițiile permisivității culturii social-politice europene, se va manifesta tot mai puternic exact în ceea ce are ea mai intolerant. Exact acele trăsături ale culturii islamice care îi dau diferența față de cultura creștină sînt îngroșate pînă la radicalism de purtătorii ei spre a nu se lăsa asimilați și sînt acceptate cu ochii închiși în Europa creștină sau fostă creștină de azi, în numele respectului pentru alteritate.
Orice om poartă cu sine, oriunde merge în lumea aceasta, germenii propriei culturi, valorile și reflexele propriei identități. Nu am nici o îndoială că sutele de mii de refugiați care tot vin sînt produsul unei culturi intolerante – e de-ajuns să privim societățile din care ei, acum, se refugiază, adică acele societăți în care, de n-ar fi fost război, se simțeau bine și trăiau fără mari probleme de adaptare. Și vă invit să nu privim momentul actual, de război și devastare, ci momentele anterioare, cînd în Siria sau în Afganistan sau în Africa musulmanizată era pace. Atunci și nu doar acum, aceste societăți erau radical intolerante. Că unii dintre oamenii acestor societăți au devenit jihadiști nu e de mirare. Pe mine, însă, mă sperie că purtătorii acestei culturi a intoleranței, care este confesional exclusivistă pînă la jihad, misogină pînă la acceptarea violului, antisemită pînă la isterie, homofobă pînă la lapidare, puternic religioasă pînă la imposibilitatea statului laic, vin cu milioanele în spațiul toleranței obeze și soporifice, numit, acum, Europa.
Așadar, mă întreb, ce se poate întîmpla cînd un intolerant (atenție, care nu e neapărat terorist!) se așază să-și ducă viața lîngă un tolerant? Teoretic, sînt trei variante posibile. Practic, sînt două. Fie intolerantul îl elimină pe tolerant – situație care, iertat să-mi fie, nu-mi convine. Fie tolerantul devine și el intolerant ca să se apere – situație care, iarăși, nu-mi convine. În ambele aceste variante, Europa așa cum o știu eu, Europa în care am început de vreo zece ani să trăiesc și eu, biet românaș, dispare. Și asta mă alarmează de tot, pentru că, zău, îmi place această Europă. Și aș fi gata să o apăr, chiar cu riscul că voi fi etichetat drept extremist. Dacă, mai nou, dorința unui român de a trăi, cu tot cu țara lui, în Europa de pînă în 2014 este extremism, atunci admit: sînt un extremist. A treia variantă teoretic posibilă este aceea că intolerantul devine tolerant, ceea ce mi se pare practic imposibil văzînd realitatea din teren și, mai ales, văzînd că toleranța țărilor-gazdă a avut un efect zero în raport cu comunitățile islamice „de rit nou“ în tot spațiul occidental. Ce vreau să spun este că creșterea gradului de intoleranță a vechilor europeni ca reacție naturală în fața intoleranței de nimic șubrezită a musulmanilor extra-europeni nou-veniți va produce mult rău Europei însăși. Și e inevitabilă.
Mulți se întreabă dacă această posibilă radicalizare a europenilor în fața provocărilor radicalismului specific musulmanilor veniți din Orientul Mijlociu sau puțin mai îndepărtat ori din Africa se va constitui în jurul identității creștine. Se anticipează, în anumite cercuri, o redescoperire a trăsăturilor creștine ale identității europene, o cultivare cu fervoare a acestora, o consolidare pînă la radicalism a eurocreștinismului. Personal, mă îndoiesc că va fi așa. Cred, mai degrabă, că radicalizarea europenilor nu se va realiza în jurul creștinismului, ci în jurul laicității. Europenii vor respinge islamul nu pentru că nu e creștinism, ci pentru că propune un tip de societate opus societății laice, în care de cîteva generații trăiește Europa. Astfel, indirect, pericolul acestei radicalizari va viza și Biserica Creștină. Mi se pare că acesta este scenariul cel mai rău cu putință, dar și cel mai probabil – cu atît mai mult cu cît mi se pare că nimeni nu se gîndește la el.
Așadar, pentru mulți dintre noi, spaima de terorism nu epuizează spectrul de anxiozitate al acestor zile. Ne e teamă și de alterarea ireversibilă a stilului de viață (luați-o în sensul cel mai larg) european, dar și de apariția unui radicalism antireligios, ateu, care țintește, paușal, orice credință. S-ar putea să ajungem în situația paradoxală în care creștinii vor plăti și ei pentru excesele demente ale islamului.
Sever Voinescu este avocat și publicist.
