Artific

Dicţionarele noastre actuale conţin o singură formă – substantivul neutru artificiu – pentru ceea ce în vorbirea populară apare în nu mai puţin de patru variante: artificie, artifice, artifică şi artific. Prima dintre variante reflectă o tendinţă de specializare semantică. Termenul artificiu are mai multe sensuri, dintre care unul este mai general şi mai abstract – „procedeu (ingenios) folosit spre a împodobi sau a modifica realitatea; podoabă (inutilă)“ (DEX) –, iar altul, manifestat mai ales în forma de plural, e concret: „amestec de substanțe chimice (colorate) și de carburanți, folosit la semnalizări luminoase, în scop decorativ etc.“ (DEX). Or, vorbitorii au refăcut din pluralul neutru artificii un feminin artificie, folosindu-l pentru sensul concret, din domeniul pirotehnic, în special pentru produsele disponibile pe piaţă, vîndute şi folosite „la bucată“. Tra­di­ţio­na­la decoraţie de brad producătoare de luminiţe şi scîntei (definită tot în DEX ca „sîrmă scurtă în vîrful căreia se află amestecul de mai sus și care, aprins, arde cu o flacără decorativă vie, aruncînd mici scîntei“) este denumită în mod curent artificie; aceeaşi formă feminină este folosită şi pentru alte mijloace pirotehnice de uz comun: „Setul conţine o artificie pentru tort şi suportul aferent“ (darmin.ro); „am băgat vreo 4-5 petarde şi o artificie“ (gsp.ro); „parcagiul Giani aprinde ime­diat o artificie“ (cancan.ro). Singularul feminin s-a putut reface cu uşurinţă de la un plural neutru, pentru că terminaţia -ii este comună neutrelor cu singularul în -iu (serviciu, salariu, auditoriu etc.) şi femininelor cu singularul în -ie (atenţie, condiţie, superstiţie etc.). De altfel, un feminin artifiţie apărea în Vocabularul româno-german al lui G.A. Polizu, la 1857, şi a fost înregistrat ca variantă de dicţionarul academic al lui Puşcariu (Dicţionarul limbii române, Literele A-B, 1913). Iorgu Iordan, în Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor“ (ediţia a doua, 1947), menţionează existenţa formei artificie, atestată la Arghezi.

Dacă artificie pare o formă acceptabilă, folosită pentru diferenţierea sensurilor, cu totul altfel stau lucrurile cu variantele artifice, artific şi artifică, care aparţin în mod evident registrului necultivat. Atestările lor actuale sînt destul de numeroase: „i-am pus şi lui o artifice în mîna“ (mamicamea.ro); „în noaptea de revelion stai cu artificul în mînă“ (viata-libera.ro); „Artificul de la Gică o să ardă fără frică“ (adevarul.ro); „aveau pe lîngă tort un boboc de floare cu un artific în vîrf, după ce s-a terminat artificul s-a desfăcut floarea“ (miresici.ro); „Salut! Cum aş putea face un artific în casă? Vreau să fie bun!“ (tpu.ro); „la revelion, o artifică i-a zburat direct în obiectiv“ (forum.computergames.ro); „a venit momentul să aprind «artifica»“ (via­ta-li­bera.ro); „Mai cu o felie de cozonac, mai cu una de tort şi un pahar de şampanie, cu o artifică şi o strigare de «La mulţi ani!» trece şi Revelionul!“ (jurnalul.ro).

Artifice ilustrează pur şi simplu neglijenţa limbii populare în pronunţarea finalei -ie, simplificată şi regularizată după modelul substantivelor feminine în -e; artifică substituie terminaţia -ie sau -e prin -ă, cea mai răspîndită finală feminină. Şi artific se află, faţă de artificiu, în situaţia altor forme pe care pronunţia populară, neîngrijită, le-a simplificat prin abandonarea unei finale mai greu de pronunţat: -iu (în recomandările actuale un diftong, cu u ca vocală plină). Se repetă astfel, cu împrumuturile culte, moderne, din secolul al XIX-lea, un proces care avusese loc cu anumite cuvinte mai vechi (de exemplu, cu cele formate cu sufixul de origine latină -arius: rotariu devenind rotar, morariu – morar etc.). Tendinţa a dat naştere unor forme condamnate de normă, dar foarte frecvente în uzul neglijent: servici în loc de seviciu, salar în loc de salariu. O formă ca seminar în loc de seminariu a fost pînă la urmă acceptată de dicţionarele normative; pluralul vechi, seminarii, a rezistat mai mult (în asocierea hibridă seminar – seminarii), dar a fost abandonat de normă (DOOM 2005 indică pluralul seminare). Sînt supuse deformării populare cuvinte culte adaptate în română, în secolul al XIX-lea, cu un procedeu special: cu sensuri moderne, preluate mai ales din franceză, dar cu forma modelată după latină (de aceea dicţionarele noastre indică o dublă etimologie: pentru artificiu – fr. artifice (masculin), lat. artificium; pentru salariu – fr. salaire, lat. salarium; pentru serviciu – fr. service, lat. servitium etc.

Uzul comun al obiectelor explică (fără a le scuza) deformările populare ale cuvintelor. Numai că destul de ridicolul artific nu se mulţumeşte cu zona concretului cotidian, ajungînd să fie folosit şi pentru sensul abstract al cuvîntului artificiu: „Ei bine, prezenţa sa în film este savuroasă, iar artificul narativ dă culoare în plus scenariului“ (filme-carti.ro). S-ar putea crede că este vorba de o simplă eroare de tastare, de o neglijenţă grafică. Că nu e doar atît o arată folosirile ironice, de preluare glumeaţă a formei, semnalată prin ghilimele: „cineva care se tot ascunde după cuvinte şi speră că cei cărora se adresează nu vor observa «artificul» respectiv“ (pescuitul.ro); „«Artificul» folosit de ACS Poli este în beneficiul jucătorilor săi“ (ripensiatimisoara.ro).

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).